Ci lămureşte-mi mie încă una
Şi spune-mi drept. Ce-nseamnă lumea asta Şi-acest ospăţ? Ce caută la tine?
E praznic ori e nuntă? Căci desigur
Nu-i cislă-aici. Cum ei petrec în sală
Benchetuind, îmi par de tot obraznici.
S-ar mânia oricare om de treabă,
Venind pe-aici, când ar vedea atâta
Neobrăzare.” Telemah răspunse:
„Fiindcă-ntrebi şi mă descoşi, străine, Să-ţi spun. Bogată, binecuvântată
Fusese casa asta câtă vreme
Bărbatul cel vestit trăia în ţară.
Dar altfel vrură-acum nemuritorii
Cei scornitori de rele, că pe dânsul Necunoscut cu totul îl făcură,
Mai mult decât pe-oricare om din lume, Căci nu l-aş fi jălit aşa de tare,
De-ar fi pierit alături de tovarăşi
Pe câmpul de la Troia sau la sânul
Prietenilor lui, după ce dânsul
Ar fi gătat războiul. Toţi aheii
Aveau să-i nalţe un mormânt şi însuşi Lăsa un nume bun ca moştenire
La fiul său. Dar azi fără mărire
Vântoasele-l răpiră şi se duse
Necunoscut şi neştiut de nimeni,
Lăsându-mi mie numai dor şi jale.
Dar nu-l jălesc, nu-l plâng numai pe dânsul, Că şi-alt blăstem mi-au pus la cale zeii.
Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave Din Same, din Dulichion, din Zachintos Cel păduros, precum şi toţi mai-marii Din ţară, din Itaca cea pietroasă,
Pe maica mi-o peţesc şi-mi toac-averea.
De teamă, ea nu poate să-i respingă
Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie
Şi ei îmi risipesc avutul casei,
Ba în curând m-or pierde şi pe mine.”
Se mâniè Minerva-atunci şi zise:
„Vai, cum ţi-ar trebui acum Ulise
Cel dus, ca el să puie-o dată mâna
Pe-aceşti sfruntaţi de peţitori! Dă, Doamne, Pe loc să vie şi să stea la uşă
Cu chivăra, cu scut, cu două suliţi, Aşa cum îl văzui întâia oară
Când bea şi petrecea în casa noastră.
Pe vremea când venea de la Efira,
De-acasă de la Ilos Mermeridul,
Căci şi acolo merse el cu vasul
Umblând după otravă pierzătoare
