Şi pleacă-n lume,-ntreabă şi pe alţii De tatăl tău cel dus de mult, că poate

Ţi-or spune ei ceva ori auzi-vei Vrun zvon purces din slavă, care face Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.

Întâi te du la Pilos şi întreabă

Pe luminatul Nestor şi de-acolo

La Sparta, la bălanul Menelaos.

Căci el din toţi oştenii din Ahaia

Sosi cel mai din urmă de la Troia.

De-auzi că-n viaţă-i tatăl tău şi vine, Mai poţi s-aştepţi un an, cu tot necazul; Dar dac-auzi că-i mort şi nu mai este, Venind napoi, să-i-nalţi mormânt în ţară, Să-i faci o strălucită-nmormântare,

Cum eşti dator, şi să măriţi pe mama.

Când isprăveşti şi pui la cale asta, Gândeşte-atunci cum vei putea mai bine Pe-aceşti nemernici să-i omori în casă

Pe faţă sau cu vicleşug. Nu-ţi şade

Să fii copil, când eşti aşa de mare.

N-auzi tu ce vestit ajunse-Oreste

În toată lumea, după ce răpuse

Pe-acel viclean Egist care-ucisese

Pe tatăl său? Şi tu dup-arătare,

Prietene, eşti prea frumos şi mare

Şi deci destul de tare ca urmaşii

De bine să vorbească şi de tine.

Dar eu te las şi mă cobor la mare,

La vasul meu, căci oamenii m-adastă

Cu nerăbdare-acolo. Tu ai grijă

Şi ţine minte sfaturile mele.”

Iar Telemah la rându-i zise: „Oaspe, Cu drag mi-ai cuvântat ca un părinte Şi vorbele-ţi eu nu mai scot din minte, Mai stai însă puţin, cu toată graba

Plecării tale, până faci o baie

Să-ţi răcoreşti şi inima şi trupul,

Şi-n urmă la plecare să te bucuri

Primind un dar de preţ şi foarte mândru, Odor de amintire de la mine

Cum se cinstesc prietenii-ndesine.”

Minerva cea cu lucii ochi răspunse:

„Nu mă sili să stau, că-i zor de ducă.

Iar darul care-ţi place să mi-l dărui,

Mi-l dai la-ntors să-l duc la mine-acasă, De este-aşa frumos, şi eu pe urmă

Să mă plătesc precum ţi se cuvine.”

Aşa vorbi Minerva şi se duse,

Ca pasărea zbură pe nevăzute.

Ea-i dete lui curaj şi bărbăţie

Şi-n suflet îi trezi un dor şi-o jale De tatăl său mai tare ca-nainte.

Şi-n sine socotind, uimit rămase;

Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse

La peţitori el arătos ca zeii.

Iar între peţitori cânta cu lira-i

Faimosul cântăreţ. Ei stau în juru-i Şi-i ascultau cântarea despre soarta Cea jalnică ce le ursi Minerva

Aheilor la-ntoarcerea din Troia.

Din casa ei de sus luând aminte

Dumnezeiescul cântec Penelopa,

Copila preacuminte-a lui Icariu,

Înduioşată iese din odaie

Şi se coboară jos pe nalta scară,

Nu singură, ci întovărăşită