Şezând pe piei de boi ucişi de dânşii.
În jurul lor stăteau, slujindu-i, crainici Şi harnici slujitori; de o parte unii Amestecau cu apă-n oluri vinul,
Ceilalţi spălau la mese cu bureţii
Şi le-aşezau naintea lor în pripă
Şi împărţeau la toţi belşug de carne.
Pe oaspe-l vede Telemah întâiul
De unde sta-ntre peţitori, cu suflet Îndurerat, gândind de-ar fi să-i vie Cumva viteazul tată, din palatu-i
Să-mprăştie pe peţitori, să-şi ieie
Din nou domnia şi stăpân să fie
Pe-averea lui. Şi cum sta el pe gânduri Aşa-ntre peţitori, zări pe zâna
Şi-ntins la poartă merse plin de ciudă, Că mult stătuse nepoftit străinul,
S-apropie şi-l apucă de mână
Şi suliţa-i primind, îi zise astfel:
„Noroc şi bun sosit la noi, străine!
Poftim la masă-ntâi şi-apoi vei spune Nevoia ce te-aduse.” Aşa grăindu-i,
Porni-nainte şi-l urmă Minerva.
Când amândoi intrară-n casa mare,
La stâlpu-nalt se duse el şi lancea
O strânse-n toc frumos cioplit, pe unde Erau şi alte suliţi, o grămadă,
Lăsate de Ulise, şi pe zâna
O duse şi-o pofti aci să şadă
Pe scaun învelit c-o frumuseţe
De lăicer cu feluri de podoabe,
Cu scăunaş de răzimat picioare,
Şi-apropie de dânsa pentru sine
Un scaun împestrit. Stătu departe
De peţitori, ca nu cumva străinul,
De zarvă supărat între obraznici,
La masa lui nemulţumit să fie
Şi mai deoparte dânsul pe-ndelete
Să-ntrebe despre dusul său părinte.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele Şi-ntinse-o masă bine geluită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi-i dete pâne şi bucate multe
Şi-l omeni cu tot ce-aveau păstrate.
Şi-un bucătar aduse-apoi friptura
De carne felurită şi mai puse
Pe lângă ei câte-un pocal de aur
