Să-ntrebe despre dusul său părinte.

Aduse apă de spălat pe mână

O fată, în frumos ibric de aur,

Pe un lighean de-argint, ca să se spele Şi-ntinse-o masă bine geluită.

Apoi cinstita chelăriţă-aduse

Şi-i dete pâne şi bucate multe

Şi-l omeni cu tot ce-aveau păstrate.

Şi-un bucătar aduse-apoi friptura

De carne felurită şi mai puse

Pe lângă ei câte-un pocal de aur

Şi un paharnic se purta pe-aproape

Şi vin le mai turna amândurora.

Intrară-apoi şi peţitorii mândri,

Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri, Iar slujitorii apă le turnară

Pe mâini ca să se spele; în panere

Ticsiră pâne roabele, feciorii

Ulcioarele cu vin încununară.

Cu mânile-ncepură-apoi mesenii

Să umble la gătitele bucate, Iar când de-ajuns mâncară şi băură

Ei mai avură grijă şi de alta,

De cântec şi de joc, dichisul mesei.

O strălucită liră puse-un crainic

În mânile lui Femiu, care bietul

Cânta silit de peţitori la mese,

Şi el frumos din strune sta să cânte.

Iar Telemah s-apropie cu capul,

Ca nu cumva vrun altul să-l audă,

Şi zise-aşa Minervei: „Dragă oaspe,

Te-ai supăra de ce-am să-ţi spun eu ţie?

Aceşti netrebnici au numai o grijă,

Să cânte şi să joace; nu le pasă

Căci din avutul altuia se-mbuibă

Nepedepsiţi, avutul celui care

Va fi pierit, iar oasele-i albite

Zac putrezind pe undeva-ntr-o ţară

Sau sunt rostogolite de talazuri.

De l-ar vedea-n Itaca-ntors pe dânsul, Cum ar dori ei toţi să fie-ndată,

În groaza lor, mai sprinteni de picioare Decât bogaţi în aur şi-n veşminte!

Dar el muri acum de moarte crudă

Şi nu mai tragem noi nici o nădejde, Să spuie-oricine-ar fi că el se-ntoarnă.

E dus de pe pământ şi nu mai vine.

Dar spune-mi drept, răspunde-mi la-ntrebare : De unde, cine eşti? Şi cum se cheamă

Oraşul şi părinţii tăi? În care

Corabie-ai sosit? Şi cum vâslaşii

Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânşii?

Că n-ai venit pe jos, de bună seamă.

Mai spune-mi una drept şi fără-nconjur, Căci voi să ştiu de vii întâia oară

Ori eşti prieten părintesc? Şi alţii Prea mulţi se perindară-n casa noastră, Căci tata-a fost un om umblat prin lume.”

Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:

„Adevărat îţi voi grăi. Sunt Mentes, Şi înţeleptul Anhial mi-e tată.