Şi moş Laert. Deşi cu plete albe,
Dau zor şi ei, războinici de nevoie.
Şi după ce-armătura o-mbrăcară,
Deschiseră ei poarta şi ieşiră
În frunte cu Ulise. Atunci Minerva
S-apropie de ei, leită Mèntor
La glas şi la făptură. Iar Ulise
Se bucură cum o zări şi zise
La fiul său: „Tu, Telemah, ia seama.
Când oamenii s-or încleşta la luptă
Pe unde-aleşii se cunosc, ia parte
Şi tu, să nu-mi faci de ruşine neamul Părinţilor, ce peste tot pământul
În frunte-au fost cu sufletul şi braţul Întotdeauna.” Telemah răspunse:
„Tu ai să vezi, de vrei, iubite tată, Că nu-ţi voi face de ruşine neamul
Cu ce pot eu”. Se bucură Laerte
Şi glăsui: „Ce zi de fericire
Trăiesc eu, Doamne! Fiul şi nepotu-mi Se-ntrec în vitejie.” De Laerte
S-apropie şi-l îndemnă Minerva:
„Tu, fiu al lui Arcesiu, moş Laerte, Tu, cel mai scump fârtat al meu, te roagă
Zeiţei Palas cea cu ochi albaştri
Şi tatălui ceresc, apoi îndată
Roteşte-ţi lancea lungă şi dă-i drumul”.
Aşa din gură-l îmboldi Minerva
Şi-l întări vârtos. Iar el se roagă
Zeiţei Palas cea cu ochi albaştri
Şi tatălui ceresc, apoi îndată
Roteşte lancea lungă şi-o răpede.
Şi-n chivăra de-aramă pe Eupites
Îl nimeri şi-l răzbătu cu lancea
Prin chivără. Bufni pe jos Eupites
Şi zăngăniră armele pe dânsul.
Şi printre-naintaşi atunci Ulise Şi falnicul său fiu se năpustiră
Şi-i secerau din săbii şi din suliţi.
Ar fi pierit cu toţii şi nici unul
Nu s-ar fi-ntors, de nu striga Minerva Şi nu împiedica din grai oştirea:
„Itacieni, lăsaţi războiul crâncen,
Vă daţi în lături pe nesângerate
Şi cât mai iute”. Aşa striga Minerva Şi ei de frică toţi îngălbeniră,
Când strigătul zeiţei auziră,
Şi de cutremur armele din mână
