Vro patruzeci smochini. Şi-mi juruiseşi Cincizeci de rânduri de butuci de vie Cu brazdele de grâu la fiecare.
Şi cresc în vie struguri de tot felul Când vine vremea lor şi-ajută cerul.”
Aşa-i grăi. Slăbi-n genunchi Laerte
Şi-n sine se muie ştiind că bune-s
Dovezile-arătate de Ulise.
Pe fiul său cu braţele-l cuprinse.
Ulise-l sprijini, că leşinase
Bătrânul de mişcat ce-a fost. La urmă, Când se trezi şi prinse să răsufle,
El începu din nou să cuvânteze:
„O, Doamne, tot mai sunt în slavă zeii, Dac-au plătit aievea peţitorii
Nelegiuirea lor şi mârşăvia.
Dar prea mă tem ca nu cumva deodată
Să vie peste noi itacienii,
Să nu dea glas chemând de pretutindeni Şi celelalte-oraşe chefalene.”
Ci-l întări aşa din grai Ulise:
„Încrede-te şi n-avea nici o grijă.
Dar hai curând să mergem noi acasă,
La capătul livezii unde-acuma
E Telemah, văcarul şi porcarul,
Trimişi de mine spre-a găti mai iute Ospăţul nostru.” Aşa-ntre ei vorbiră
Şi spre conacul mândru o porniră.
Sosind aci, aflară ei la curte
Pe Telemah, văcarul şi porcarul
Tăind la cărnuri, pregătind la vinuri.
În vremea asta îngriji bătrâna
Siciliană de Laerte, -l duse,
Îl îmbăie şi-l unse cu miresme
Şi-o frumuseţe de veşmânt îi puse.
S-apropie de el atunci Minerva,
Spori puterea-i şi-l făcu mai mare,
Mai plin, mai arătos la-nfăţişare.
Ieşi apoi din baie. Iar Ulise
Stătu pe loc uimit privind la dânsul Cum semăna cu cei fără-de-moarte,
Şi-i glăsui: „De bună seamă, tată,
Un zeu făcu s-arăţi ca nimeni altul
De minunat la stat şi la făptură”.
Laerte înţeleptul îi răspunse:
„O, Joe tu, Apollon şi Minerva,
De-ar fi să fiu cum eu am fost odată, Când peste chefaleni domnind, luat-am Temeinica cetate de pe malul
Uscatului de dincolo, Nericos,
