Ajunse Telemah, apoi Ulise.
Porcarul ni-l aduse-n haine slute;
Părea un cerşetor, bătrân cu totul,
Proptit de un toiag, purta bulendre
Şi cum era de jerpelit şi jalnic
Nici unul dintre noi, mai vechi sau tânăr Nu-l bănui când el pică la curte.
Şi-l necăjeam cu vorba şi bătaia.
El înghiţi o vreme cu răbdare
Ocările şi blendele, ci-n urmă,
În cugetu-i fiind trezit de Joe,
El, ajutat de Telemah, îşi strânse
În armărie mândra-i armătură
Şi-o încuie. Apoi pe-a lui soţie
O sfătui cu multă viclenie
La luptă între peţitori să puie
Securile şi arcul lui Ulise, Şi-aceasta ne-a fost jocul şi-nceputul Topeniei, săraci de noi. Nici unul
Nu am putut să-ntindem coarda de la
Călitul arc, că ne lipsea puterea.
Dar când ajunse-n mâna lui Ulise
Cumplita armă, noi strigam cu toţii
Şi-ameninţam să nu i-o dea, să zică
Ce-o zice el. Doar Telemah el singur Tot stăruia şi-l îndemna-mpotrivă.
Şi cum pe arc Ulise puse mâna,
Uşor destinse coarda-i şi săgeata
Trecu prin fier. Pe urmă el cu arcul Stătu pe prag şi ochii crunt rotindu-şi, Turnă o ploaie de săgeţi în faţă-i.
Întâi străpunse pe-Antinou fruntaşul.
Apoi, ochind, svârli săgeţi amare
Şi-n toţi ceilalţi, şi noi cădeam grămadă.
Vedeai uşor că le-ajuta în luptă
Un zeu de sus, căci repede prin sală, Cuprinşi de-avânt nebun, rotiş dau moarte.
Un groaznic gemet s-auzea şi pocnet
De capete, şi toată pardoseala
Era un lac de sânge. Aşa pierirăm
Sărmanii noi şi trupurile noastre
Şi-acuma zac la curtea lui Ulise,
Că n-au vro ştire-ai noştri cei de-acasă; Ei sângele cel negru de la rane
Ne-ar fi spălat şi la înmormântare
Ne-ar fi bocit, că asta-i cinstea dată
La răposaţi.” Iar Agamèmnon zise:
„O, fericite fiu al lui Laerte,
