Ca să-l luăm la Troia în corăbii?
Băturăm marea în răstimp de-o lună
Şi-abia-l înduplecarăm ca să vie.”
Iar sufletul lui Amfimèdon zise:
„Slăvite fiu al lui Atreu, tu, craiul Vitejilor, ba eu mi-aduc aminte
De tot ce-mi spui, mărite, şi sunt gata Să-ţi povestesc deschis cu de-amănuntul Şi-ntocmai cum a fost sfârşitul nostru.
Peţirăm pe soţia lui Ulise
Cel dus de mult. Ea nici nu ne respinse Şi nici se învoi să facem nunta
Nesuferită ei, şi-urzea cu mintea-i
Pieirea noastră. Iată dar vicleana
Ce născoci. La stativele curţii
Ea puse la ţesut o pânzetură
Subţire şi prelungă şi ne zise:
«Voi, tineri peţitori ai mei, acuma, Când răposat e soţul meu Ulise,
Mai aşteptaţi şi nu daţi zor cu nunta, Să isprăvesc întâi această pânză
Să nu mi se destrame urzitura,
Că vreau să fie giulgiul lui Laerte
Când nemiloasa moarte o să-l culce,
Ca nu cumva femeile-aheene Să aibă-alean pe mine, că din parte-mi Fu socrul meu nepânzuit la moarte,
Când el agonisise-atât-avere.»
Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii, Ea ziua tot lucra la pânza mare,
Dar peste noapte, la lumini de torţe, Ea deşira tot ce lucrase ziua.
Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul.
Dar când veni al patrulea şi vremuri, Şi luni, şi zile multe se-ncheiară,
Atunci ea fu trădată de-o femeie
Care-i ştiuse bine-nşelăciunea
Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o
Cum deşira mândreţea ei de pânză.
De sil-atunci ea isprăvi ţesutul.
Şi-n timp ce dânsa pânzetura-i mare
Ne-o arăta spălată şi frumoasă,
De semăna cu Soarele şi Luna,
Un zeu duşman aduse pe Ulise
La capătul moşiei lui, pe unde
Şedea păstorul porcilor în staul.
Aci veni şi fiul lui Ulise
La-ntoarcerea-i pe mare de la Pilos.
Şi-acolo peţitorilor croiră
O moarte cruntă şi-amândoi pe urmă
Veniră în cetate; înainte
