Care-au peţit. Purta cu el frumoasa
Nuia de aur, mijlocul cu care
Adoarme după voie ori deşteaptă
Pe oamenii cei adormiţi. Cu joarda-i El le urni, şi ele după dânsul
Mergeau piţigăind. Cum liliecii
În fundul unei peşteri uriaşe
Tot zboară ţiuind când pică vrunul Din stolul lor cel atârnat sub stâncă
Şi stau acolo strânşi pe lâng-olaltă, Aşa plecară chiţăind deodată
Şi sufletele ce urmau pe Hermes,
Blajinul zeu, pe mucedele drumuri.
Trecur-aşa Oceanul, Stânca Albă
Şi poarta Soarelui şi tot norodul
De vise, şi curând erau pe lunca
De asfodel, pe unde e locaşul
De suflete, -ale morţilor năluce.
Aci găsiră umbra lui Ahile
Şi umbra lui Patroclu şi-Antilohos,
Viteaz ales, şi a lui Aias care,
De mare şi arătos, fusese-n fruntea
Danailor după Ahile. Dânşii
Pe lâng-acest din urmă s-adunară,
Când sufletul lui Agamèmnon, jalnic, S-apropie de ei urmat de-o mână
De suflete de-a celor ce-mpreună
Cu el în casa lui Egist muriră
Şi scrisa şi-mpliniră. Zise-ntâia
Lui Agamèmnon umbra lui Ahile:
„Crezusem noi că-ntre viteji, Atride, Erai mai drag lui Joe, azvârlitorul
De fulgere, c-aveai sub tine multă
Şi vajnică oştire pe pământul
Troienilor şi-al pătimirii noastre.
Dar iată că te-ajunse-ntâi pe tine
Ursit-amară, al cărei braţ nu cruţă
Pe nimenea. Mai bine-n toată slava
Ce-aveai ca domn, mureai pe câmp la Troia!
Aşa ţi-ar fi durat mormânt aheii
Şi-un falnic nume-ai fi lăsat în urmă
La fiul tău. Dar ţi-a fost scris pe lume Să mori de moartea cea mai dureroasă.”
Iar umbra lui Atrid aşa-i răspunse:
„Tu, norocite fiu al lui Peleus,
Ahile cel asemenea cu zeii,
