Credea să aibă parte de crivatul
Soţiei sale, şi de somn, Minerva
Sculă pe zâna zorilor din valul
Oceanului, ca ea din tron de aur
Lumină prin văzduh s-aducă lumii.
Din patu-i moale se trezi Ulise
Şi zise la nevastă-sa: „Femeie,
Acum suntem sătui de-atâtea cazne
Ce-am suferit, tu pe aici jălindu-mi Întoarcerea mea plină de amaruri
Decât eu fui învălurat departe
De-ai mei, oprit de Joe şi de zeii
Ceilalţi. Dar azi când suntem împreună
În patul nostru jinduit, ai grijă
De-avutul meu ce-l ai la tine-n casă, Că turmele-mi de peţitori mâncate
Cu pradă de la alţii-n mare parte
Le voi spori şi altele supuşii
Mi-or da din nou, până ce fi-vor pline Şi stânele şi staulele toate.
Că eu acuma plec, mă duc la ţară,
Pe la pădurea mea şi la moşie,
Să-mi văd pe bunul tată, care bietul Oftează şi tot plânge după mine.
De-aceea, cât eşti tu de chibzuită,
Îţi dau un sfat, că iute-acum, o dată
Cu răsăritul soarelui, va merge
Şi vestea despre peţitori pe care
În sală i-am ucis. Tu stai pe-aicea
Şi suie-te cu roabele la tine
Şi-acolo şezi ascunsă şi tăcută
Şi nu căta şi nu-ntreba pe nimeni.”
Aşa vorbind, încinse arme lucii.
Sculă pe Telemah şi pe păstorii
Cei doi ai lui , văcarul şi porcarul, Şi porunci vârtos să se-narmeze,
Iar ei supuşi arama şi-mbrăcară.
Şi porţile deschiseră, plecară.
Mergea Ulise-n frunte. Acum lumina
Se revărsase peste tot pământul.
Minerv-atunci, pe ei învăluindu-i
În noapte,-i scoase grabnic din cetate.
Cântul XXIV
În vremea asta Hermes din Cilene
Chemă la sine sufletele celor
