Şi-l tot ţinea de gât cu braţe albe.
I-ar fi găsit aşa lumina zilei
Pe amândoi jălind, dacă Minervei
Nu-i fulgeră un gând; ea lunga noapte Opri la capăt şi ţinu sub apă
În Ocean pe zâna dimineţii
În aur întronată: nu-i da voie
La revărsarea zorilor pe lume
Să-nhame telegarii săi, pe Lampos
Şi Faeton ce-o poartă-n car pe dânsa.
Şi-a zis nevestei sale-atunci viteazul:
„Femeie, noi cu trudele şi greul
La capăt încă n-am ajuns. Mai este
Chiar mult nainte înc-atâta zbucium
Şi lung şi-anevoios peste măsură
Şi totul de făcut numai de mine.
Căci astfel îmi ghici odată umbra
Lui Tiresias când mă coborâsem
În iad ca să-l întreb de înturnare
În ţara mea şi între ai mei. Dar vino Să ne culcăm şi să dormim, femeie,
Dulceaţa tihnei să gustăm.” Crăiasa
Cuminte i-a răspuns: „Tu poţi acuma, Oricând ai vrea, să guşti în pat odihnă, Că zeii te-ajutară pe pământul
Şi-n casa ta s-ajungi. Fiindcă însă
Tu te-ai gândit şi-un zeu ţi-a pomenit-o, Hai spune-mi care luptă-ţi mai rămâne, Că tot socot că mai târziu voi şti-o, Şi nu-i mai rău de pot s-o aflu-ndată.”
Ulise-ndemânaticu-i răspunse:
„De ce tot stărui să ţi-o spun, sărmano?
Eu totuşi o voi povesti şi iată,
Nimic n-ascund, dar nici o bucurie
Nu vei avea cum nici eu nu mă bucur, Că mi-i ursit oraşe să cutreier
Având cu mine o vâslă-ndemânată,
Să merg pân-oi sosi la oameni care
Nu sunt deprinşi cu marea şi nu gustă
Bucatele din sare potrivite,
Nici ştiu de rumenitele corăbii
Şi nici de vâsle, aripele năvii.
Îmi spuse Tiresias care-i semnul
Cel mai vădit spre-a nu da greş în cale.
Când alt drumeţ mă va-ntâlni pe mine Şi zice-va că am pe dalbul umăr
Lopată-n loc de vâslă, acolo-n glie
Să-nfig eu vâsla, lui Neptun prinoase Pe-altar să-nchin, un taur, un berbece Şi un grăsun. Apoi venind acasă
Măreţe jertfe sfinte de o sută
