Că nu mai vine el. Acum să faceţi
Cum eu vă zic, să n-ascultaţi pe nimeni.
Să stăm pe loc, ca nu cumva noi singuri De pacoste să dăm.” Acestea spuse.
Ei se sculară-atunci cu strigăt mare, Mai mult de jumătate, şi-o porniră;
Ceilalţi au stat pe loc în adunare,
Că nu plăcu acelora îndemnul
Lui Aliters, ci sfatul lui Eupites.
Şi gloată s-adunară toţi-naintea
Cetăţii mari. În fruntea lor zănatic Mergea Eupites socotind în sine
Că va răstoarce moartea lui Antènor, Feciorul său. Dar n-avu să se-ntoarne, C-a fost sortit să moară el acolo.
Pe Joe-atunci îl întrebă Minerva:
„Părinte, tu, Saturniene, cel mai
Înalt stăpânitor, răspunde-mi mie
Care te-ntreb. Ce gând ascunzi în tine?
Vrei tu să faci război amar şi crâncen?
Ori pace şi frăţie-ntre amândouă
Aceste taberi?” Joe viforosul
Răspunse-aşa: „Tu, fiica mea iubită, De ce mă-ntrebi şi mă descoşi pe mine?
N-ai pus la cale singură-nturnarea
Şi răzbunarea lui Ulise? Fă dar
Cum vrei. Ţi-oi spune eu cum cred că-i bine Acuma, când Ulise pedepsit-a
Pe vinovaţi: să-şi dea cu toţii mâna, Jertfind să jure între ei credinţă.
Şi-Ulise să domnească mai departe,
Iar noi să facem ca ceilalţi să uite De-a fiilor şi-a fraţilor pieire,
De-aci nainte dragoste să fie
Şi pace în belşug şi bogăţie.”
Aşa vorbi. Şi zâna, şi mai gata
De ajutorare, se grăbi din piscul
Olimpului în zbor s-o ia la vale.
Când toţi de hrană dulce-avură parte La masa de la curtea lui Laerte,
Ulise-orândui: „Să iasă unul
Să vadă dacă nu cumva vrăjmaşii
S-apropie”. Şi la poruncă fiul
Lui Doliu alergă şi c-o privire
Din prag văzu cum ei s-apropiară, Şi repede vesti el pe Ulise:
„Ei sunt aci. Să-ncingem arma iute.”
La vorba asta toţi se repeziră
Şi armele-apucară. Şedeau gata
Cei patru cu Ulise şi feciorii
Lui Doliu şase. Se-narmă şi Doliu
