Şi-apoi s-a dus?” Şi i-a răspuns Ulise:
„Eu drept la toate ţi-oi răspunde ţie.
Sunt din Alibas, unde-am case mândre Şi tată mi-i Afidas, care-i fiul
Lui Polipèmon craiul şi mă cheamă
Epèritos. Mă-mpinse un zeu din ţara
Sicaniei, rătăcitor încoace
Să vin silit. Corabia mi-i trasă
La mal, departe de cetate. Iată
Sunt azi cinci ani de când trecu Ulise Nenorocitul pe la noi în ţară,
De unde-apoi plecă. Şi la pornire
I s-arătară semne bune, pasări
Zburau din dreapta. De-asta şi eu vesel Îl petrecui şi el voios se duse,
C-aveam nădejde că noi iar ca oaspeţi Ne-om întâlni, ne-om face daruri mândre.”
Aşa-i vorbi. Şi-un negru nor de jale L-acoperi şi-i cotropi fiinţa
Moşneagului, de ridică cenuşa
Şi-o-mprăştie cu mânile-amândouă
Pe capu-i alb şi suspina din suflet.
Privind la el, se-nduioşă viteazul
Şi-un fum parcă-i trecu pe nări. Deodată
Se repezi la el şi-mbrăţişându-l
Cu drag îl sărută şi-i zise: „Eu sunt Acela, tată, eu pe care-l cauţi,
Întors la douăzeci de ani în ţară,
Dar nu mai plânge, nu boci cu lacrimi, Ţi-aduc o ştire şi e grabă mare,
C-am secerat acasă pe mişeii
De peţitori plătindu-le tot răul
Şi-ocara sângeroasă ce-mi făcură”.
La asta însă cuvântă Laerte:
„De eşti tu fiul meu Ulise, arată-mi Un semn vădit, ca eu să te pot crede”.
Răspunse-ndemânaticul Ulise:
„Întâi cu ochii cercetează-mi semnul Rămas din rana ce-mi făcu mistreţul
Când mă dusei pe muntele Parnesos.
Tu singur m-ai trimis şi maica-mi scumpă
La tatăl ei, la moşul Autolicos,
Să capăt nişte daruri juruite
De dânsul la întorsul meu de-acolo.
Pe lângă asta pot să-ţi număr pomii
Livezii tale, care odinioară,
Copil fiind, cu tine în grădină,
Ţi i-am cerut şi tu mi-i deteşi mie.
Umblarăm prin pomet şi tu de-a rândul Mi i-ai numit şi numărat. În totul
