Preaiscusite vrednice Ulise,
Cu-a ta neîntrecută vrednicie
Din nou ai dobândit pe-a ta soţie.
Prea cuminte a fost neprihănita
Copil-a lui Icariu, Penelopa!
Cum ea de soţul tinereţii sale
Mereu şi-aduse-aminte! Niciodată
Nu-i piere slava de femeie bună.
În cinstea ei cânta-vor muritorii,
Înduhuiţi de zei, cântare mândră.
Ea nu făcu nelegiuiri în viaţă
Ca fiica lui Tindar, care-şi ucise Pe soţul ei; de-aceea şi-o să fie
Hulită ea în cântecele lumii,
Căci nume ruşinos lăsă în urmă
Femeilor şi chiar celei mai bune.”
Aşa ei întreolaltă cuvântară
În tainiţi sub pământ, pe ceea-lume.
S-au coborât într-asta din cetate
Ulise cu ai lui şi-au fost îndată
La falnica moşie-a lui Laerte,
Pe care el după trudire multă
Prin vitejie-n dar o dobândise
De la popor. Şi-aci şi-avea lăcaşul
Şi-n jurul lui bordeie unde robii
Şi-aveau şederea, hrana şi culcuşul
Şi-i tot munceau pe placul lui de silă.
Pe lângă el era şi o bătrână
Siciliană ce-avea toată grija
Moşneagului departe de cetate.
Şi la ai lui grăi atunci Ulise:
„Intraţi acuma voi aci în casa
Frumos zidită, puneţi iute masa,
Tăiaţi un porc, pe cel mai bun din turmă, Că eu mă duc să-ncerc puţin pe tata, Să văd oare mă mai cunoaşte dânsul
Ori m-a uitat, că prea e multă vreme De când plecai”. Aşa vorbi Ulise
Şi le dădu războinicele arme,
Când ei spre curte iute-naintară.
Ulise merse-aproape de pometul
Cel încărcat de poame ca să-ncerce
Pe tatăl său, se coborî-n grădină,
Dar nu găsi pe Doliu grădinarul
