Ce i-am făcut despre un vechi prieten, De mai trăieşte ori e dus din lume,
Că vreau să-ţi spun, ia seama şi m-ascultă: De mult am găzduit la noi în ţară
Pe unul care mi-a venit acasă,
Mai drag decât oricare din străinii
Cei perindaţi la casa mea ca oaspeţi.
Zicea că el se trage din Itaca
Şi tată i-e Laert Arcesianul.
L-am dus la mine, l-am ţinut în gazdă
Frumos, cu toată dragostea şi grija, C-aveam de toate eu la mine-acasă.
Ba datu-i-am şi daruri cuvenite
Ca unui oaspe-al meu: talanturi şapte De aur măestrit şi o părnaie
De-argint curat şi toată înflorată,
Şi douăsprezece mantii, tot atâtea
Covoare şi cămăşi, dulămi frumoase.
I-am dat pe lângă ast-apoi şi patru
Femei deprinse meşter să lucreze,
Chipoase toate, alese de el însuşi.”
Laerte, podidit de lacrimi, zise:
„Aici, străine, este ţar-aceea
De care-ntrebi. Dar ea e stăpânită
De oameni ticăloşi şi fărdelege.
Poman-a fost din parte-ţi scumpătatea De daruri dăruite. Dacă-n viaţă
L-ai fi găsit pe dânsul în Itaca,
S-ar fi plătit frumos de-a ta primire Şi te-ar fi dăruit de-ajuns în ziua
Plecării tale, aşa cum se cuvine
Acelui care-ncepe ospeţia.
Dar spune-mi tu cinstit şi lămureşte-mi: E mult de când l-ai găzduit pe dânsul, Pe bietul oaspe-al tău, nenorocitul?
Că el mi-e fiul, dac-a fost vrodată.
Departe de ai lui şi de-a lui ţară,
L-or fi-nghiţit în mare poate peştii Sau pe uscat a fost mâncat de fiare
Şi de zăgani. Nu-l plânseră părinţii, Nici taică-său, nici mama la-ngropare
Şi-n patul morţii nu-i închise ochii Şi nu-l boci-nţeleapta Penelopa,
Soţia lui, cum se cuvine, c-asta
E data pentru morţi. Dar mai grăieşte-mi Adevărat, că vreau să ştiu: de unde
Şi cine eşti? Şi unde ţi-s părinţii
Şi ţara ta? Şi-unde ţi-e otgonită
Corabia care la noi te-aduse
Pe tine cu voinicii tăi tovarăşi?
Ori călător venit-ai în străină
Corabie care pe-aici te scoase
