Îi trimiteau să-i ducă în corăbii.
Apoi, mâhniţi cu toţii, spre-adunare Mergeau glotiş. Şi când se adunară
Şi fu sobor, sculându-se Eupites
Luă cuvântul, neputând să uite
Durerea după Antinou, fecioru-i,
Pe care-ntâiul l-a ucis Ulise,
Şi el cu ochi scăldaţi în lacrimi zise:
„Prieteni, ce avan a fost mişelul
Cu noi, aheii! El luă-n corăbii
Pe mulţi voinici aleşi, dar el şi oastea Şi năvile-şi pierdu şi-acum la-ntorsu-i Pe cei mai nobili chefaleni răpuse .
Să mergem dar asupra lui, nainte Ca el să se strecoare pân’ la Pilos
Ori poate şi-n Elida, ţara unde
Domnesc epeii. Altfel pe vecie
Ne-om face noi de-ocară, că-i ruşine S-audă după moarte toţi că fiii
Şi fraţii noştri nu ni-i răzbunarăm
De ucigaşi. Mi-ar fi viaţ-amară
Şi-aş vrea pe dată mort să cad mai bine.
Deci să pornim, ca nu cumva pe mare
Nainte el să afle-a lui scăpare.”
Aşa zicea plângând. Şi toţi aheii
Cuprinşi au fost de milă. Însă iată, Treziţi din somn, de la palat veniră
Dumnezeiescul cântăreţ şi Mèdon
Şi steteră în mijlocul mulţimii
Şi uluit rămase fiecare,
Iar Mèdon cuvântă aşa-adunării:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.
Să ştiţi că tot ce-a izbândit Ulise
Nu-i peste voia zeilor. Eu însumi
Cu ochii mei văzui cum sta pe-alături De el un zeu asemenea lui Mèntor.
Aci ieşea naintea lui şi-ntr-una-l
Îmbărbăta, aci da buzna-n sală
La peţitori şi-i îmbulzea, iar dânşii Cădeau polog.” Acestea zise Mèdon
Şi ei de teamă toţi îngălbeniră.
Luă cuvântul Aliters, viteazul
Lui Mastor fiu, moşneagul care singur Vedea nainte şi napoi, şi astfel
Îi povăţui cu bună judecată:
„Iubiţi itacieni, luaţi aminte
De ce-am să spun. Nenorocirea asta
Din slăbiciunea noastră ni se trage.
Voi n-aţi vrut să mă ascultaţi pe mine Şi nici pe Mèntor, un păstor de oameni, Să fi strunit pe fiii voştri-n oarba Trufie-a lor, c-au fost a lor păcate De neiertat, prea mare le-a fost vina C-au stors averea, au necinstit femeia Unui fruntaş viteaz închipuindu-şi
