Şi nici pe fiii lui sau pe vro slugă; Ei duşi erau cu toţii ca s-adune
Mărăciniş de îngrădit livada;
Moş Doliu era-n fruntea lor. De-aceea Găsi pe tata-i singur în grădina
Cea bine-orânduită, unde dânsul
Moşoroia sub un răsad cu sapa.
Purta pe el o haină peticită,
Soioasă, slută. Şi carâmbi de piele
De bou cârpiţi avea el în picioare
Spre a-l feri de zgârieturi, şi-n mână
Purta mănuşi să nu-l înghimpe spinii, Şi-n cap avea căciulă el de capră,
Sporindu-şi astfel jalea de părinte.
Dar cum Ulise îl văzu pe dânsul
Îngheboşat de greul bătrâneţii
Şi cufundat în jale, stete-acolo
Pe sub un păr înalt, din pleoape lacrimi Îi picurau. Se puse-apoi pe gânduri
Şi cugeta cum poate fi mai bine:
S-alerge, să-l cuprindă, să-l sărute Pe tatăl său, să-i spuie de-amănuntul Cum el veni şi se întoarse-n ţară?
Ori să-l întrebe-ntâi pe-ncercate?
La urmă-i se păru c-ar fi mai bine
Cu vorba iscodindu-l să-l încerce
Întâi pe el. Şi-aşa gândind, Ulise
Păşi spre tata-i drept. Şi când moşneagul Plecat pe la răsad scurma ţărâna,
Feciorul lui s-apropie şi zise:
„Bunicule, grădinăritul nu ţi-i
Necunoscut; ba eşti tu meşter mare,
Că nici un pom aici, smochin sau viţă, Măslin sau păr nu-i nengrijit de tine, Ba nici verdeaţa asta prin grădină.
Dar nu te supăra de-ţi spun o vorbă: Tu nu te îngrijeşti de tine însuţi
Şi bătrâneţea ta-i de plâns, că tare Mai eşti slinos şi-mbraci rupturi pe tine, Nu pentru că eşti leneş şi stăpânul
Nu-ţi poartă grijă, că nimic la tine, Nici faţa, nici făptura nu te-arată
Că eşti un rob; se vede-n toate domnul.
Tu pari ca unul care după baie
Şi ospătat, molatic, cum e felul
Bătrânului, stă gata să se culce.
Dar spune-mi mie apriat: la care
Bărbat slujeşti? De-a cui grădină cauţi?
Şi-adevereşte-mi una să ştiu bine,
De am sosit aieve aci-n Itaca,
Cum de curând îmi zise unul care,
Când eu veneam, m-a întâlnit pe cale, Un om ce nu-mi părea întreg la minte,
Că nu vru să-mi dea lămuriri în toate Şi nici să mă asculte la-ntrebarea
