Şi iar să fi putut ca-n vremea-aceea Să mă-narmez şi-alăturea de tine
În casă-ne să lupt cu peţitorii!
Pe mulţi din ei i-aş fi lungit în sală
Şi tare te-ai fi bucurat în tine.”
Ei astfel între dânşii cuvântară.
Iar când apoi fu pregătită masa,
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri
Şi s-aşternură la prânzit, când iată
Veni la ei moş Doliu cu feciorii
Trudiţi de munca de la câmp, pe unde Mersese de-i poftise-atunci bătrâna
Siciliană, care le da hrană
Şi căuta cu râvnă de Laerte,
De când pe el l-ajunse bătrâneţea.
Ei cum văzură-n faţă pe Ulise,
Cu toţii uluiţi stătură-n sală.
Dar blând a zis Ulise: „Şezi la masă,
Moş Doliu. Nu vă mai miraţi, că mult e De când tot stăm şi v-aşteptăm în sală
Nerăbdători să-ncepem ospătarea.”
Aşa grăi Ulise. Iar moş Doliu
Sări la el cu braţele deschise,
Îl apucă de mânile amândouă,
Le sărută şi începu a zice:
„Drăguţul meu, ce dor mi-a fost de tine!
Credeam că nu te mai întorci, dar zeii Te-aduseră napoi. Noroc, Ulise,
Fii sănătos, şi-n plin să-ţi meargă toate!
Dar spune-mi drept, că vreau să ştiu: cunoaşte Sosirea ta-nţeleapta Penelopa?
Ori să pornim pe cineva să-i spuie?”
Ulise i-a răspuns: „Ea ştie tocmai
Şi în zadar te-ai osteni, moş Doliu.”
Aşa vorbi şi el se puse-n jeţul
Frumos strujit. Asemenea şi fiii
Bătrânului urau sosire bună
Şi-l apucau de mână pe Ulise.
Pe urmă lângă tatăl lor şezură
Pe rând la masă. Şi pe când cu toţii Stăteau la prânz şi ospătau în sală, Ca vântul merse vestea pretutindeni
Vestind a peţitorilor cădere.
Şi mulţi veneau cu vaiet şi suspine
Şi mişunau la curtea lui Ulise.
Căra pe mortul său fieştecare
Şi-l îngropa. Iar pe ceilalţi din alte Oraşe-i ridicau şi cu pescarii
