Aşa vorbi. Şi ea-naintea-acestor
Dovezi întemeiate-a lui Ulise,
Slăbind la suflet şi-n genunchi, deodată
Zbucni în plâns, se repezi de-a dreptul Şi de grumaz cu braţele-l cuprinse,
Pe cap îl sărută şi prinse a-i zice:
„Ulise, nu te supăra pe mine,
Tu care eşti întâiul între oameni
De luminat în toate, că doar zeii
Ne-au dat răstriştea şi pe noi sărmanii Ne-au pizmuit, de n-am fost laolaltă
Ca să ne bucurăm de tinereţe
S-ajungem pân-la pragul bătrâneţii.
Nu fi ciudos, nu mă mustra că nu te-am Primit cu drag cum te văzui pe tine.
Căci pururea eu tremuram în mine
Să nu mă-nşele cineva cu vorba
Venind pe-aici, că mulţi mai umblă-n lume Cu vicleşug. Doar nici Elena, fiica
Lui Jupiter, nu s-ar fi dat vrodată
În dragoste c-un om din altă ţară,
De-ar fi ştiut că-aheii cei războinici Aveau napoi s-o întoarne acasă.
Un zeu o-mpinse la ruşinea asta,
Că de la sine nu-i trăzni să facă
Păcatul greu, de unde apoi se trase
Şi jalea noastră. Acum mi-ai dat tu însă
Vădite semne despre patul nostru
Ce nimenea nu-l mai văzu, ci numai
Noi singuri, tu şi eu, îl ştim şi una
Din roabe, Actorida, care-odată, Când am venit mireasă, mi-a fost dată
De tatăl meu ca paznică la uşa
Iatacului. De-aceea şi pe tine
Te cred, oricât de tare sunt la suflet.”
Aşa grăi. Şi tot mai mult Ulise
Se-nduioşă şi se porni a plânge
Şi tot plângea mereu ţiind în braţe
Pe scumpa şi cinstita lui soţie.
Pe cât s-arată de dorit pământul
Sărmanilor înotători a căror
Corabie Neptun pe mare-o sparse,
Fiind de vânt şi valuri mari bătută, Puţini mai scapă de talaz şi-noată
Spre mal împresuraţi de spuma mării, Şi bucuroşi ei pe uscat se suie
Fugind de-acel potop, aşa crăiasa
Căta cu drag şi veselă la soţu-i
