Să le sărute? Şi cum trece pragul
De piatră, intră-n sală şi s-aşază
La celălalt perete. El într-asta,
Proptit de stâlpu-nalt, stătea la vatră
Cu ochii-n jos şi aştepta cuvântul Femeii lui, când ea-l văzu cu ochii.
Dar dânsa de uimire sta tăcută.
Aci-l vedea pe el aievea-n faţă,
Aci se îndoia c-ar fi chiar dânsul,
C-aşa de slut era-mbrăcat în zdrenţe.
Iar Telemah o dojeni şi-i zise:
„Tu, maică rea şi maică fără suflet, De ce te depărtezi aşa de tata
Şi nu te-apropii să-i rosteşti o vorbă?
Nici o femeie alt-aşa ca tine,
Ţinându-şi firea, n-ar fi stat departe De soţu-i, care suferind atâtea
Nevoi şi patimi i-a sosit în ţară
La douăzeci de ani. La tine pururi
E sufletul mai tare decât piatra.”
Lui Telemah îi zise Penelopa:
„Copilul meu, sunt toată buimăcită.
Nu pot să spun şi nici să-ntreb nimica Şi nici să stau şi să mă uit în faţă
De-i chiar Ulise-aci venit în casă,
Noi negreşit pe urmă ne-om cunoaşte
Mai bine între noi, c-avem noi semne Ce numai noi le ştim şi nimeni altul.”
Aşa vorbi crăiasa, iar Ulise
Zâmbi şi-ndată fiului său zise:
„Tu lasă pe-a ta mamă să mă-ncerce
Pe mine-n casă, Telemah, că-ndată
Se va încredinţa şi mai temeinic,
Imos cum sunt şi jerpelit acuma,
Ea nu mă preţuieşte şi nu crede
Că eu sunt soţul ei. Dar noi cu mintea Să chibzuim cum poate fi mai bine.
Când cineva din obşte-omoară numai
Un singur om, el părăseşte ţara,
Şi rudele-i, şi fuge-n altă parte
Măcar că sunt puţini răzbunători
Ce-l urmăresc. Dar noi surparăm turnul Cetăţii, secerarăm floarea ţării.
Deci cugetă cum facem noi acuma.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„Tu singur vezi de asta, scumpe tată, Căci lumea toată zice că-ntre oameni
Eşti cel mai înţelept şi că nu-i nimeni La sfaturi să te biruie pe tine.
