Picioarele-i şi cum ajunse-acolo,
Ea peste capu-i s-aplecă şi zise:
„Scoal’, Penelopo, draga mea copilă, Să vezi aieve ce-ai dorit de-a pururi, Veni Ulise, aici sosi în casă,
Deşi târziu . El chiar acum ucise
Pe mândrii peţitori care palatul
Îi năruiau şi-i tot mâncau averea
Şi-i asupreau copilul.” Dar crăiasa
O dojeni: „Măicuţo, te smintiră
Doar zeii care pot prosti pe unul
Întreg la minte, şi pe un zănatic
Îl cuminţesc. Mi te scrântiră zeii.
Nainte ai fost cu totul cumpănită,
De ce tu râzi de mine-ndurerata
Şi-mi buigui de-astea şi-mi alungi odihna Ce-aşa de dulce pleoapele-mi închise?
Aşa frumos eu n-am dormit vrodată
De când Ulise a plecat la Troia,
La ciuma de cetate blestemată.
Coboară-te mai bine, du-te-n sală.
De-ar fi venit în locul tău vreo Femeie de-ale mele să-mi dea mie
O veste aşa, din somn să mă deştepte, Urât o mai făceam napoi să plece.
Dar ai noroc de bătrâneţe.” Doica
I-a zis: „Eu nu râd, fata mea, de tine, Ci-i drept aşa cum zic, veni Ulise,
I-aici în casă. Este chiar străinul
Ce-a fost batjocorit de toţi în sală.
De mult ştia doar Telemah de asta,
Dar el, băiat cuminte, ascunse gândul Şi socoteala bunului său tată
Ca să-şi răzbune pe duşmanii noştri.”
La vorba asta ea, sărind din patu-i, Cuprinse pe bătrâna şi din pleoape
Un strop îi curse şi-ncepu s-o roage:
„Măicuţo, spune-mi drept, dacă Ulise Veni, cum zici, cu-adevărat acasă.
Cum oare el putu să puie mâna
Pe aceşti nemernici? El doar fuse singur, Iar ei o droaie-ntotdeauna-n casă.”
Răspunse doica: „Nu văzui şi nu ştiu Ci auzii doar gemetul acelor
Răpuşi de el. Noi stam de spaimă-n fundul Palatului şi uşile-au fost bine
Închise toate până ce în sală
Veni fecioru-ţi singur să mă cheme,
Trimis fiind de tatăl său anume.
Eu l-am găsit în urmă pe Ulise
Stând oblu între morţi care-mprejuru-i Zăceau pe jos grămadă lâng-olaltă.
Te-ai fi înveselit în tine, dacă
