Cum sturzii laţi în aripi sau porumbii Se prind în cursa ce-n tufiş s-ascunde, Voind să intre-n cuibul lor, şi-acolo Găsesc odihna morţii, astfel ele
Cu capete-atârnate-n şir stau toate
Cu laţul de grumaz, ca s-aibă moartea Cea mai de plâns; oleacă din picioare Se mai zbăteau şi-n clipă erau gata.
L-au scos atunci din casă pe Melantiu Prin tindă şi prin curte şi-i tăiară
Urechile şi nasul şi-i stârpiră
Ruşinea şi la câini o lepădară;
Ba, în mânia lor, îl mai trunchiară
De braţe şi de craci. Şi dup-aceea
Spălându-se pe mâni şi pe picioare,
Se-napoiară-n sală la Ulise.
Şi truda lor se isprăvi. Ulise
Grăi atunci bătrânei Evriclèa:
„Măicuţo, adu-ncoace acum pucioasă,
Leac bun de molimi, adu foc să curăţ
Cu fumul sala. Tu pe urmă du-te
La Penelopa, fă-o-ncoa’ să vie
Cu roabele-i şi pe femei sileşte
Mai repede să vie-n sală toate.”
Iar doica i-a răspuns: „Tu ai dreptate, Copilul meu, dar să-ţi aduc o haină
Şi o cămaşă să le-mbraci pe tine,
Să nu mai stai aşa zdrenţos în sală
Naintea lor, că nu-ţi mai şade bine”.
Dar stărui şi-orândui Ulise:
„S-aprindeţi focul mai întâi în vatră”.
Şi doica l-ascultă pe el şi-aduse Pucioasă şi aprinse foc. Ulise
Dezmolipsi cu fumul toată sala
Şi curtea lui şi-ograda pretutindeni.
Iar doica prin palat apoi se duse
Spre a vesti şi a pofti pe şerbe.
Ieşiră ele din cămări şi toate
Se repeziră-n jurul lui Ulise.
Cu drag primindu-l, îl strângeau de mână
Şi-l sărutau pe cap şi peste umeri
Urându-i bun sosit, iar el îndată
Le cunoscu pe toate şi-l cuprinse
Un dulce dor de plâns şi de suspinuri Cântul XXIII
Bătrâna chiuind de bucurie
Sui în casă sus să dea de veste
Stăpâni-sei că-n sală e Ulise.
Întineri-n genunchi, se sprinteniră
