Şi Telemah poruncii se supuse,
Bătu la uşă şi chemă pe doică:
„Hai scoal’, bunico, vino cât mai iute, Tu care-ai paza slugilor la curte.
Te cheamă tata, vrea ceva să-ţi spuie.”
Aşa grăi şi ea porni tăcută,
Deschise uşa sălii mari şi merse
Nainte Telemah şi-n urmă dânsa.
Găsi ea pe Ulise între leşuri
Pătat de sânge şi de praf ca leul
Ce sfâşie un bou pe la păşune
Şi are înroşit de sânge pieptul
Şi fălcile, şi-i groaznic la vedere; Aşa era la mâni şi la picioare
Mânjit Ulise. Când văzu bătrâna
Mormanele de morţi, un lac de sânge, Se puse-a chiui privind minune
De fapta-i izbândită. Dar Ulise
Oprind-o şi strunindu-i gura-i zise:
„Taci, doică, şi te bucură în tine,
Dar nu mai chiui, că nu-i a bine
Să te mândreşti cu moartea unor oameni.
Că lor le puse capăt doar ursita
Ce-a fost de sus şi-a lor nelegiuire, Că nu cinsteau pe nici un om din lume, Nici bun, nici rău, apropiat de dânşii, Şi deci din mişelia lor muriră
Aşa de crud. Ci numără-mi tu mie
Femeile din casă; arată care
M-a ruşinat şi care-a fost de treabă.”
Răspunse Evriclèa: „Eu ţi-oi spune,
Copilul meu, aşa cum i-adevărul.
Cincizeci la număr sunt aici la curte Femeile ce le-am deprins la lucru
De mână şi la pieptănatul lânii
Şi la răbdarea vieţii de robie.
Din toate numai douăsprezece fură
Neruşinate şi se destrămară,
De n-au mai vrut să ştie nici de mine Şi nici măcar de însăşi Penelopa.
Că Telemah abia crescu, şi mama-i La şerbi să dea poruncă nu-i da voie.
Dar să mă sui acum, să dau de veste
Soţiei tale care-i adormită
În patu-i de vrun zeu.” Însă Ulise
Se-mpotrivi: „Să n-o trezeşti tu încă, Ci cheamă-ncoace pe femei să vie,
Pe toate câte-au fost neruşinate”.
Aşa-i rosti. Ieşi din sală doica
Să înştiinţeze pe femei să vie.
