Leodes, repezindu-se din ceată,
S-aruncă la genunchii lui Ulise
Şi-l roag-aşa: „Îngenunchez, viteze, Şi, rogu-te, ai milă şi-ndurare.
Mă pot jura că n-am atins vrodată
Cu vorba sau c-o faptă rea pe vruna
Din slugile-ţi din casă, ba de-a pururi Opream şi pe ceilalţi de-a face asta, Dar nu-i puteam abate de la rele,
De-aceea şi din vina lor pieriră.
Dar eu, ca ghicitor al lor, muri-voi Nevinovat, că nu-i vro mulţumire
La binele ce l-ai făcut.” Ulise
Se uită crunt şi-i zice: „De te lauzi C-ai fost prorocul lor, de bună seamă
C-adeseori te-i fi rugat în casă
Să n-aibă loc întorsul meu mai iute
Şi-a mea soţie să te ia pe tine
Şi s-ai copii cu dânsa. Nu scapi dară
De fioroasa moarte.” Astfel zise
Şi, înpumnând o sabie ce-acolo
Pe jos era zvârlită de-Agelaos,
Cu ea-l păli din răsputeri în ceafă
Şi capu-i retezat căzu în ţărnă
Bolborosind. Iar Femiu cântăreţul,
Feciorul lui Terpias, care numai
De silă peţitorilor cântase,
El singur fu scutit de neagra moarte.
Stătu cu lira-n mână lângă treapta
Portiţei din perete, dus cu mintea.
De-i bine să se furişe-n ogradă,
Să-şi caute-adăpost pe lângă altarul Frumos zidit puternicului Joe,
Pe care-atâtea jertfe închinară
Laerte şi Ulise, ori să sară
Să-i cadă la picioare lui Ulise.
Şi tot gândind aşa-i păru mai bine
Să-i cadă la genunchi. El puse lira
Pe jos acolo-ntre ol şi scaun;
Apoi dând buzna şi-apucând genunchii Viteazului, se milcui de dânsul:
„Te rog, Ulise, ai milă şi cruţare.
Chiar tu te vei căi de vei ucide
Pe cântăreţ, pe-acela care cântă
La oameni şi la zei, că eu cântarea
De sine-am învăţat. Un zeu tot felul De cântece mi-a insuflat în minte
Să-ţi pot cânta şi ţie ca în faţa
