Sărir-asupra-i şi de păr luându-l,
Îl traseră-n odaie şi-l trântiră
Pe jos, de stete otrăvit la suflet.
Şi mânile, picioarele sucindu-i
Din răsputeri, amarnic îl legară
Întocmai cum le porunci Ulise
Şi-l prinseră pe urmă de-o frânghie, Îl traseră pe stâlpu-nalt, de-ajunse Pân’ la tavan. Şi-aşa Eumeu porcarul Râdea de el: „De-acuma toată noaptea Vegheaz-aici culcat pe patul moale
Aşa cum ţi se cade. Aici te-apucă
Pe tine ziua alb-a dimineţii
Când ea se va ivi pe tron de aur
Din Ocean, ca-n vremea când spre curte La peţitori mânai alese capre
Pentru ospăţ.” Aşa rămase-acolo
Căpraru-ntins şi ferecat amarnic,
Iar amândoi ceilalţi se înarmară
Şi după ce-ncuiară uşa bine,
Din nou se-napoiară la Ulise.
Acolo toţi luptau cu-nverşunare,
La prag cei patru şi-n cuprinsul sălii Voinicii mulţi. Atunci venind Minerva S-apropie de ei; după făptura
Şi glasul ei era leită Mentor.
Se-nvioră cum o văzu Ulise
Şi-i glăsui: „Ajută, Mentor, scapă-l De rău şi nu-l uita pe-un prieten care Doar bine ţi-a făcut, tu mi-eşti de-o seamă.”
Aşa-i zicea simţind că e Minerva.
Strigau la ea ceilalţi cu-ameninţarea Şi între ei o-nfricoşa întâiul
Feciorul lui Damastor, Agelaos:
„Ia seama, Mentor, nu cumva Ulise
Cu vorba să te-nşele, ca tu astfel
Să lupţi cu noi şi să-l ajuţi pe dânsul, C-aşa socot că fi-va dup-aceea
Cum noi gândim: că-ndată ce-om răpune Pe-aceştia doi, pe tatăl şi pe fiul, Şi tu vei fi ucis cu ei alături;
De faci prostia asta, vei plăti-o
Cu capul tău; şi după ce cu arma
Vă vom zdrobi pe voi, averea-ţi toată
Din casă şi de-afară vom prăda-o
Deodată cu avutul lui Ulise,
Şi n-om lăsa pe fiii tăi acasă
Şi nici pe fete, nici pe-a ta soţie
Să mai petreacă în cetatea asta.”
Dar mai dihai se înciudă Minerva
Şi se răsti aşa către Ulise:
„Tu nu mai eşti viteaz şi bun de arme Ca altădată când pentru Elena,
Frumoasa preamărită după tată,
