Cu vârf şi îndesat nelegiuirea.
Aveţi s-alegeţi lupt-aci sau fuga,
De-i chip să fugă cineva de moarte.
Dar nu cred să mai scape-acum nici unul De grozăvia morţii.” Astfel zise
Şi toţi în suflet şi-n genunchi slăbiră.
Dar Evrimah îi sprijinea cu graiul:
„El n-are să s-astâmpere, prieteni,
Odată ce pe armă puse mâna
Cumplit-a lui, va fulgera de-acolo
Din prag până ce are să ne culce
Pe toţi. Dar hai la luptă, trageţi
Jungherele şi v-apăraţi sub mese
De lovituri şi-asupra lui cu toţii Să năvălim grămadă, să-l respingem
Din prag şi de la uşă şi să mergem
Să facem iute larmă prin cetate,
Şi-ar fi aceasta data cea din urmă
Când el mai săgetează.” Asta zise,
Din teacă smulse un jungher cu două
Tăişuri ascuţite din aramă
Şi asupra-i năvăli răcnind sălbatic
Pe loc Ulise-l aţinti. L-ajunse
La piept săgeata-i lângă sân şi-acolo Răzbi ficatul, de-i pică din pumnu-i Cuţitul jos. El, şovăind, pe masă
Căzu lungit, de răsturnă mâncarea
Şi cupa cea cu două toarte, fruntea-i Izbindu-şi de podea cu-amar în suflet Şi scaunul trânti el, din picioare
Zbătându-se până ce noaptea morţii
Vederea i-o-mpăinjeni. Deodată
Şi Amfinom asupra lui Ulise
Sări cu sabia să-l deie-n lături,
Dar Telemah îi apucă nainte,
Cu suliţa l-ajunse pe la spate
Şi între umeri pieptul îi străpunse, Iar el bufni pe jos, cu latul frunţii Pocnindu-se. Dar Telemah din faţă-i
Napoi se dete părăsindu-şi lancea
În leşul lui, căci se temu că poate, Sărind vreunul, să-l însăbieze
Din faţă sau din spate. Dete fuga
Spre tatăl său, s-apropie şi-i zise:
„O, tată, să-ţi aduc vreo două suliţi, Un scut şi-o bună chivără de-aramă
Şi eu să mă-narmez, să dau şi arme
Văcarului şi lui Eumeu porcarul.
Mai bine-i să ne înarmăm.” Ulise-i
Răspunse lui: „Fugi iute şi le adu
