Pe-un nou căluş întinde lesne coarda Din maţul răsucit de oaie, -ntocmai
Aşa struni şi el netrudnic arcul,
Cu dreapta-i prinse şi-ncercă el coarda, Iar ea sună frumos ca ciripitul
De rândunică. Peţitorii fură
Cuprinşi de-obidă şi schimbară feţe.
Iar cerul bubui atunci prin nouri
Vădind semn bun: se bucură Ulise
De piaza care Domnul îi trimise.
Luă săgeata ce stătea stingheră
Pe masă lângă el, că celelalte
Ce-aveau să le cunoască peţitorii
S-aflau grămadă-n scobitura tolbei,
Şi-o trase el, de unde sta pe scaun, De crestături şi coardă pân’ la cotul De corn al arcului şi-ochind în faţă-i Zvârli săgeata, nimeri la ţintă:
Prin capetele de securi deodată
Trecu pe rând ţuguiul ei de-aramă
Şi dincolo răzbi. Şi-a zis Ulise:
„Vezi, Telemah, că chiar şezând pe scaun Tot nu se ruşinează musafirul,
Doar nu greşii şi nu trudii cu arcul Prea mult ca să-l întind. Puterea-mi încă
E neslăbită, nu cum mă defaimă
Şi zic nesocotind-o peţitorii.
Dar iată ceasul, până ce-i lumină,
De pregătit aheilor de cină,
Apoi să mai petrecem noi cu lira
Şi cântecul, podoaba mesei.” Zise
Şi semn făcu viteazul din sprâncene, Iar Telemah o sabie şi-ncinse
Şi-o suliţ-apucând se duse-alături
De jeţul lui şi-aci stătu-n picioare Sub armătura lucie de-aramă.
Cântul XXII
Nici pavăză, nici lance nu găsiră
Şi mânioşi certară pe Ulise:
„Străinule, faci rău că tragi în oameni.
De alte jocuri n-o să ai tu parte,
Că nu mai scapi de sângeroasa moarte, C-ai omorât un om fruntaş în ţară;
Pe-aici au să te sfâşie vultanii.”
Şi-nchipuiau cu toţii că Ulise
Omorul pe nevrute-l făptuise
Şi nu se dumiriseră nebunii,
Că le sosise ceasul tuturora.
Privindu-i crunt, aşa-i trezi Ulise:
„Voi, câinilor! Credeaţi că niciodată
