Nici pavăză, nici lance nu găsiră
Şi mânioşi certară pe Ulise:
„Străinule, faci rău că tragi în oameni.
De alte jocuri n-o să ai tu parte,
Că nu mai scapi de sângeroasa moarte, C-ai omorât un om fruntaş în ţară;
Pe-aici au să te sfâşie vultanii.”
Şi-nchipuiau cu toţii că Ulise
Omorul pe nevrute-l făptuise
Şi nu se dumiriseră nebunii,
Că le sosise ceasul tuturora.
Privindu-i crunt, aşa-i trezi Ulise:
„Voi, câinilor! Credeaţi că niciodată
Eu n-aveam să mai vin de pe pământul Troienilor, de-mi spulberaţi avutul
Şi vă culcaţi cu roabele-mi de-a sila Şi-umblaţi după nevastă-mea, în vreme Ce eu trăiam, şi n-aveaţi nici o teamă
De zei şi de ocara lumii. Iată
Sosit vi-i ceasul, lângă voi e moartea.”
La vorba asta toţi îngălbeniră,
Cătau cu ochii încotro să fugă
De pacoste, de groaznica năpastă.
Doar Evrimah se-ncumetă a zice:
„De eşti chiar tu Ulise din Itaca,
Ai drept când spui că ţi-au făcut aheii Atâta rău pe-aici şi pe la ţară.
Dar mort e Antinou, acela care-i
Pricina tuturor acestor rele,
Căci el împinse lucrul pân-aicea,
Şi nu atât de dragul şi nevoia
Nuntirii lui, ci pentru că el alta
Clocea în gând, dar nu i-o-mplini Joe: Voia să fie domn peste Itaca,
Hoţiş pândea el să-ţi omoare fiul.
Deci el pieri acuma pe dreptate.
Te-ndură dar şi miluie-ţi supuşii.
Te-om împăca pe urmă noi cu daruri
Culese de la toţi şi-n schimb cu-averea Ce s-a băut şi s-a mâncat pe-aicea
Noi ţi-om plăti fieştecare preţul
De douăzeci de boi în bronz şi aur
Ca să te mulţumim. Dar pân-atuncea
Găsim că-i drept să ţii pe noi mânie.”
„O, Evrimah, răspunse crunt Ulise,
Să-mi daţi şi toat-averea moştenită
Ce-aveţi acum şi-o veţi spori cu alta De oriunde, tot nu înceta-va mâna-mi Să secere până ce nu plăti-veţi
