„Du arcul, taică. Vei păţi-o-ndată,
De-asculţi de ei. C-am să te iau la goană
Cu pietrele pe câmp. Deşi-s mai tânăr, Sunt mai vânjos ca tine. De-ar fi, Doamne, Să-ntrec pe-atâta în puteri mulţimea De peţitori care se află-n sală,
Ce straşnic eu le-aş face vânt de-aicea, Din casa mea, că numai rău făcură.”
Aşa ţipa la el, şi peţitorii
Cu haz de dânsul râseră cu toţii
Şi-o mai lăsară moale la mânia
Lui Telemah. Porcarul duse arcul
Şi-l încrezu în mâna lui Ulise.
Apoi ieşind chemă pe Evriclea
Şi-i zise: „Doică bună şi cuminte,
Poruncă-i de la Telemah: închide
Canaturile de la uşa sălii.
Iar dac-aude o slugă din ogradă
Vrun gemet sau vrun vuiet dinăuntru
De la bărbaţi, să nu iasă din curte, Să stea pe loc la lucrul ei tăcută.”
Aşa-i vorbi. Ea nu rosti nimica
Şi-nchise uşa sălii strălucite.
Tăcut din casă o zbughi pe-afară
Filetiu şi închise poarta curţii.
Era-n pridvor lăsată o fâşie
De funie de la un vas pe mare.
Cu ea legă şi-nţepeni văcarul
Canaturile porţii şi se-ntoarse,
Şezu pe jeţul unde sta nainte,
Şi urmărea cu ochii pe Ulise.
În vremea asta el umbla cu arcul,
Îl pipăia şi-l învârtea-n tot felul, Ca nu cumva în lipsa-i îndelungă
Să-i fi fost coarnele de cari mâncate.
Iar peţitorii se mirau, şi unul
Zicea privind la altul mai de-aproape:
„O fi om meşter, priceput la arcuri; Va fi având şi el de-aceste-acasă;
Ori vrea la fel să-şi facă poate vrunul, De-aceea şi-l tot dibuie milogul
Deprins la rău.” Se mângâia un altul:
„Atâta bine şi folos să aibă
Cât va putea el să destindă arcul”.
Aşa ziceau cu toţii. Iar Ulise
Cel iscusit, îndată ce-a pus mâna
Pe arcul mare, peste tot cu ochii
Îl cercetă. Şi cum un maistru vrednic Pricepător de cântec şi lăută
