Să-ndoaie arcul, dar veni o liftă
De cerşetor pribeag şi lesne-l trase Şi răzbătu prin fier. Aşa vor zice,
Şi pentru noi va fi pe veci ruşine.”
Adaose-mpotrivă Penelopa:
„Doar n-au să fie lăudaţi de oameni, O, Evrimah, acei care-njosindu-l,
Despoaie casa unui om de frunte.
De ce dar voi găsiţi că i-o ruşine
Dacă-ntre voi acum şi-un altul vine?
Acest străin e mare şi puternic Şi se făleşte că-i născut din tată
De neam înalt. De-aceea daţi-i arma
Ca să-l vedem. Că iată-mi dau cuvântul Şi-l voi îndeplini, dacă va trage
La ţintă el şi-o să-l ajute-Apollon, L-oi îmbrăca frumos în haine mândre, I-oi da, spre-a se păzi de câini şi oameni O suliţă şi-o sabie cu două
Tăişuri; i-oi mai da şi-ncălţăminte
Şi l-oi trimite-oriunde i-ar fi voia.”
Iar chibzuitul Telemah îi zise:
„O, mamă, nimeni n-are drept ca mine, Să dea cui vrea ori să respingă arcul.
Nici unul dintre domnii din Itaca
Şi nici de prin ostroave de pe lângă
Elida nu m-or stingheri cu silă,
De-oi vrea să dau acestui oaspe arcul Şi chiar să-l dăruiesc pe totdeauna.
Dar du-te tu la tine sus şi vezi-ţi
De stative şi furcă şi zoreşte-ţi
Femeile să-şi caute de treburi.
Aici vor îngriji de arc bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se-napoie la dânsa,
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei. Suindu-se-mpreună
Cu roabele însoţitoare-n catul
De sus al curţii, ea-şi plângea bărbatul Plecat de mult, până ce somn prielnic Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Luând porcaru-n vremea asta arcul,
Porni să-l ducă. Peţitorii-n sală
Strigau vârtos, l-ameninţau cu toţii Şi unul se răsti la dânsul: „Unde
Duci arcul tu, nemernice, trăsnite?
Curând la turma ta de porci, departe De oameni, leşul ţi-or mânca dulăii
Ce însuţi i-ai hrănit, dacă Apollon
Şi ceilalţi zei o să ne-ajute nouă.”
Aşa-i ziceau. De team-atunci porcarul, Că mulţi ameninţau răcnind în sală,
La locul lui napoi aduse arcul.
Striga şi Telemah înfricoşându-l:
