Eu n-aveam să mai vin de pe pământul Troienilor, de-mi spulberaţi avutul
Şi vă culcaţi cu roabele-mi de-a sila Şi-umblaţi după nevastă-mea, în vreme Ce eu trăiam, şi n-aveaţi nici o teamă
De zei şi de ocara lumii. Iată
Sosit vi-i ceasul, lângă voi e moartea.”
La vorba asta toţi îngălbeniră,
Cătau cu ochii încotro să fugă
De pacoste, de groaznica năpastă.
Doar Evrimah se-ncumetă a zice:
„De eşti chiar tu Ulise din Itaca,
Ai drept când spui că ţi-au făcut aheii Atâta rău pe-aici şi pe la ţară.
Dar mort e Antinou, acela care-i
Pricina tuturor acestor rele,
Căci el împinse lucrul pân-aicea,
Şi nu atât de dragul şi nevoia
Nuntirii lui, ci pentru că el alta
Clocea în gând, dar nu i-o-mplini Joe: Voia să fie domn peste Itaca,
Ulise-atunci se dezgoli de zdrenţe,
Sări pe pragu-nalt cu arc şi tolbă,
Turnă din tolbă-n faţă-i la picioare Săgeţile-i şi tinerilor zise:
„Acest necrâncen joc al nostru-i gata.
Acum căta-voi eu o altă ţintă,
La care nimeni n-a bătut, că poate
Voi izbuti, dacă mi-ajut-Apollon.”
Aşa grăi şi aţinti săgeata
Spre Antinou. Acesta de pe masă
Lua mândreţe de pocal de aur
Cu două toarte, dibuind cu mâna
Voind să bea. Nici nu-i trecu prin minte Uciderea-i. Că cine putea oare
Să cugete că vrunul, cât de tare,
În mijlocul mulţimii pe el singur
L-ar fi ajuns cu moarte-aşa de crudă?
Îl nimeri-n grumaz; săgeata-n carne-i Trecu prin ceafa-i gingaşă, iar dânsul Se răsturnă în lături şi pocalul
Din pumn i-alunecă, şiroi de sânge
Pe nări îl podidi, împinse masa
Departe cu picioarele izbind-o,
Bucatele pe jos se răvăşiră
Şi pânea şi friptura se mânjiră.
Iar tinerii făcură zarvă-n sală,
Când au văzut că soţul lor căzuse.
Sculându-se, prin sală se-mbulziră,
