Cât eu mai am săgeţi ca să mă apăr,
Să nu mă dea deoparte de la uşă,
Fiind în luptă singur”. Asta-i spuse Şi Telemah poruncii se supuse.
Da fuga către cămara cea cu arme,
Luă opt suliţi, câte patru scuturi
Şi coifuri de aramă cu podoabe De cozi de cal şi repede le-aduse.
Întâi el însuşi îmbrăcă-armătura.
Frumos se înarmară şi păstorii
Şi se-mplântară-alături de Ulise.
Iar dânsul, cât avea săgeţi s-aţinte, Chitind mereu, culca pe câte unul
Din peţitori, şi mulţi din ei căzură.
Dar când apoi săgeţile-i lipsiră,
Îşi răzimă el arcul de usciorul
Măreţei săli spre luciul perete,
Îşi puse-un scut de patru piei pe umăr, Tufli pe cap un zdravăn coif de-aramă, Din care fâlfâia cumplită coamă
Şi împumnă puternicele suliţi.
Era în zid pe lângă pragul sălii
O dosnică portiţă treptuită
Ce da pe-acolo pe-o strâmtoare-afară
Şi-avea canaturi îmbucate bine.
Porcarului i-orândui Ulise
Să stea de pază la portiţa asta,
Căci ea rămase singura ieşire.
Striga şi Agelaos la tovarăşi:
„Nu poate vrunul să se urce oare
La uşa-aceea ca să dea de veste
Poporului şi să se facă vuiet
Mai repede, ca săgetarea asta
Să fie cea din urm-a lui Ulise?”
Melantios căprarul îi răspunse:
„Nu-i chip de fel, mărite Agelaos,
Că prea-i de tot aproape uşa-n curte Şi grea ieşirea. Lesne doar pe-acolo Pe toţi ne poate-opri în loc un singur Bărbat, dacă-i voinic. Dar hai mai bine Eu arme să v-aduc din armărie
Să vă-narmaţi, că-mi pare că Ulise
Şi Telemah năuntru le dosiră
Şi nu-s în altă parte.” Asta zise
Melantios şi se sui-n cămară
Pe gangurile-nguste-n dosul sălii.
Luă de-acolo scuturi douăsprezece
Şi-atâtea lănci şi chivere de-aramă
Cu păr stufos de cal. Şi-apoi o-ntinse
