Şi repede la peţitori le-aduse.
Ulise se muie-n genunchi şi-n suflet Văzând cum ei se înarmau, cum suliţi Prelungi clăteau cu pumnii, şi cumplită, Năprasnică-i păru de-acum bătaia.
Şi-a zis lui Telemah: „De bună seamă, Vreo femeie-n casă sau Melantiu
Asupră-ne-nteţi mai crunt încaier”.
Iar socotitul Telemah răspunse:
„O, tată, eu sunt vinovat de asta
Şi nimeni altul, c-am lăsat la arme
Deschisă uşa ce se-nchide bine,
Şi cineva m-o fi pândit pe mine.
Porcare, du-te tu de-ncuie uşa
Şi vezi dac-a făcut-o vro femeie
Ticăloşia asta ori Melantiu,
Pe care-l bănui.” Astfel ei vorbiră, Pe când păstorul caprelor, Melantiu
Se furişă din nou s-aducă arme.
Porcarul îl zări şi-ndată zise
Viteazului, fiind de el aproape:
„Nălţate fiu al lui Laert, Ulise,
Mişelul care noi îl bănuisem
Se duce după arme. Spune-mi verde
Să-i fac eu felul, dacă pot să-l birui, Ori să-l aduc aici ca să-i dai plata Păcatelor de dânsul făptuite
În casa ta.” Ulise-aşa-i răspunse:
„În sală eu cu Telemah ţine-vom
În frâu pe tineri, cât or fi de aprigi.
Voi doi legaţi-l cobză pe Melantiu
De mâni şi de picioare şi-aruncaţi-l În dosnica odaie, -nchideţi uşa
Şi ferecaţi-l bine c-o frânghie,
Şi trageţi-l pe stâlpu-nalt s-ajungă
Pân’ la tavan şi atârnat acolo
Amar să-i fie-n viaţă multă vreme.”
Ei amândoi voios îl ascultară,
Dau fuga spre cămară, dar căprarul
De loc nu-i bănui, fiind năuntru
Pe unde el cotrobăia la arme.
Ei doi stătură-n lături de la uşă,
Pe-aproape de usciori. Şi când Melantiu
Trecu pe prag c-un mândru coif în mână
Şi-ntr-alta cu un scut rotund şi mare, Străvechi, mucegăit de-al lui Laerte, Pe care el, viteazul, îl purtase
În tinereţea lui, dar care-acuma
Era trântit acolo între arme
Şi descusut pe la curele, dânşii
