Din nou deşerte le făcu Minerva,
Căci unul nimeri în uşă, altul
Într-un uscior, al treilea în perete.
Doar Amfimèdon îl păli la mână
Pe Telemah, julindu-l pe deasupra,
Şi pe Eumeos peste scut Ctesipos
La umăr îl zdreli şi pe deasupra-i
Zburându-i lancea se lăsă pe ţărnă.
Ulise şi ai lui din nou mulţimea
De peţitori cu armele aţintiră.
Tot dânsul mai răzbi pe Evridamas,
Iar fiul său la fel pe Amfimèdon,
Porcarul pe Polib, pe când văcarul
În piept împunse pe Ctesip şi-i zise Fălindu-se din gură: „Tu, feciorul
Lui Politers, tu, batjocoritorul,
Să nu mai fii nerod şi să te lauzi
Cu vorbe mari, ci zeilor te-ncrede, Căci ei doar sunt cu mult mai tari ca tine.
Aceasta fie-ţi darul de-ospeţie
De răsplătit piciorul care-l deteşi
Odată lui Ulise, când prin sală
Umbla cerşind.” Aşa grăi păstorul
Cornacilor juncani. Atunci Ulise
Brăţiş lovi pe fiul lui Damastor,
Iar Telemah pe Leocrit, feciorul
Lui Evenòr, cu suliţa-n deşerturi,
Iar el străpuns căzu pe brânci, cu fruntea Pocnită de pământ. În clipa asta,
Din culmea casei ridică Minerva
Urgelnicul ei scut şi peţitorii
Cuprinşi de spaimă toţi fugiră-n sală
Împrăştiaţi întocmai ca cireada
De boi când strechea, iute năpădind-o, O-mprăştie în zile lungi de vară.
Cum vulturii cu cioc şi gheare strâmbe, Venind din plaiuri, tabără năvalnici În stol de păsări care-nfricoşate,
De sus din nori se lasă pe câmpie,
Ei sar asupra lor şi le sfâşie,
Că nu pot ele să le stea-mpotrivă
Şi nici să fugă, de fac haz ţăranii, Vânatul urmărind, aşa Ulise
Şi-ai lui atunci se năpustiră-n sală
Rotiş lovind, şi peţitorii groaznic
Gemeau pe jos izbindu-se cu capul.
Şi pardoseala fu scăldată-n sânge.
