Te-ai războit vro nouă ani la Troia
Şi când cu sfatu-ţi s-a luat cetatea.
Cum poţi acum, când eşti la tine-acasă
Şi-aproape de-ale tale, să te vaieţi Naintea lor că nu te mai poţi bate?
Dar haide-ncoa’, iubitul meu, alături Să-mi stai aci, să vezi ce poate Mentor Şi cum plăteşte facerea de bine.”
Aşa grăi şi cumpăna izbândei
Ea încă o ţinu neşovăită
Şi vru să mai încerce bărbăţia
Şi vrednicia-n arme-a lui Ulise
Şi Telemah. Deci ea zburând deodată, Ca rândunica stete pe grindişul
Tavanului funingit al sălii.
Atunci a prins să-nflacăre pe tineri Feciorul lui Damastor şi-Amfimèdon,
Demoptolèm şi Evrinom şi fiul
Lui Polictòr Pisandru şi Polibos,
Fiind cei mai aleşi şi vrednici tineri Ce mai trăiau şi se luptau pe viaţă; Pe ceialalţi îi toropise arcul
Şi desele săgeţi. Striga la dânşii
Zicându-le Agelaos: „O, prieteni,
S-astâmpără de-acum această fiară,
Căci iată, după laudele goale, S-a dus şi Mentor şi-au rămas ei singuri Naintea uşii. Nu daţi voi deodată
Cu lancea toţi, să tragă-ntâi cei şase Ca să vedem de nu ne-ajută Joe
Să-nfrângem şi să batem pe Ulise.
De cade el, de ceilalţi nu ne pasă”.
Aşa vorbi. Şi dup-a lui povaţă
Ei ahtiaţi asupra-i suliţară,
Dar zâna le făcu deşert ochitul,
Căci unul nimeri în uşă, altul
Într-un uscior, al treilea în perete.
Dar când ai lui de arme se feriră,
Le-a zis Ulise: „Dragii mei, acuma
Să dăm şi noi cu suliţe-n mişeii
Ce vor să ne omoare după groaza
De rele ce-au făcut”. Chitind tuspatru Asupra lor, pe loc şi suliţară.
Ulise pe Demoptolem străpunse,
Iar Telemah pe Evriad, porcarul
Pe Elatos, văcarul pe Pisandru.
Ei toţi odat-au şi muşcat pământul,
Ceilalţi s-au dat napoi spre fundul sălii .
Ulise-atunci şi-ai lui se repeziră
Şi boldurile scoaseră din trupuri.
Din nou duşmanii suliţi azvârliră,
