Celui-de-sus. Deci nu căta, Ulise,
Să mă înjunghi. Să-ţi spuie însuţi fiul, Că nu cu drag şi nici cu voie bună
Veneam la peţitori să cânt la mese,
Ci oameni mulţi şi mult mai tari ca mine Mă tot purtau pe-aici să cânt cu sila.”
Dar Telemah îl auzi şi-ndată
De-aproape a zis iubitului său tată:
„Opreşte, taică, nu-l lovi pe dânsul, Că n-are vină. Să cruţăm asemeni
Pe bunul crainic Mèdon, care pururi, Când eu eram copil, căta de mine
La curtea noastră, dacă nu-l răpuse
Pe-aici cumva Filetiu sau porcarul
Sau n-o fi dat de tine când prin sală
Ai năvălit.” Aşa-i grăi, şi Médon
Cel chibzuit îl auzi de unde
Sub jeţ se tupilase şi în blană
De bou abia jupit se îmbrăcase
Ferindu-se de neagra zân-a morţii.
Ţâşni de-acolo, iute smulse blana,
Se repezi şi cuprinzând genunchii
Lui Telemah începe să se roage:
„Prietene, eu sunt aici. Să nu dai,
Şi lui Ulise zi-i să nu mă-mpungă
Cu lancea-i cotropindu-mă, de ciudă
Pe-acei nebuni care-i mâncau averea
Şi te-njoseau pe tine.” Iar Ulise
Zâmbindu-i i-a răspuns: „Să fii pe pace, Că te-a scăpat şi te-a luat în pază
Feciorul meu, ca să cunoşti un lucru Şi altora să spui că-i mult mai bine Să nu fii rău, ci bun faţă de oameni.
Dar voi ieşiţi în curte, tu şi Femiu Vestitul cântăreţ, şi staţi deoparte De-acest măcel până ce-aici în sală
Eu pun la cale tot ce se cuvine.”
Aşa vorbi, iar ei ieşind, şezură
Pe lâng-altar şi-n jur priveau cu groază
Şi aşteptau mereu a lor pieire.
Ulise-ntr-asta cerceta prin sală
De nu-i ascuns cumva-ntre morţi, sub mese, Vreunul încă viu, ferit de moarte.
El i-a văzut pe toţi în praf şi-n sânge Căzuţi grămadă-ntocmai ca şi peştii
Ce-i scot pescarii în năvod din mare Pe-un mal scobit, pe unde ei cu toţii Se-ntind pe prund lipsiţi de apa mării Şi mor răpuşi de luminosul soare.
Aşa pe jos lungiţi şi peţitorii
Stăteau în valmă unul peste altul.
Lui Telemah îi zise-atunci Ulise:
„Pofteşte-ncoa’ pe doica Evriclèa
Să-i spun o vorbă care-mi stă pe suflet.”
