Şi o să fiţi tovarăşii şi fraţii
Lui Telemah. Şi eu că sunt Ulise,
V-arăt un semn învederat cu care
Să mă cunoaşteţi şi să-mi daţi crezare: E rana ce-mi făcu de mult mistreţul
Cu colţu-i alb când eu fusei cu fiii Lui Autolic pe muntele Parnesos.”
Zicând aşa, dă zdrenţele deoparte
Şi-arată urma unei sgance-ntinse.
Ei cum o văd şi se încredinţează,
Încep a plânge, braţele şi-aruncă
Asupra lui Ulise şi-l sărută
Cu dragoste pe cap şi pe la umeri.
Asemenea-i cuprinde şi Ulise
Şi le sărută mânile şi capul.
Şi-ar fi tot stat bocind ei până-n seară, De nu-i oprea şi nu zicea Ulise:
„Destul acum cu vaietul şi plânsul,
Să nu ne vadă cineva din casă,
Ieşind aici, şi să ne spuie celor
Ce stau năuntru. Să intrăm în sală,
Nu toţi deodată, ci pe rând. Nainte
Voi merge eu, voi după. Şi să fie
Acesta semnul: peţitorii mândri
Cu greu s-or învoi să-mi lase arcul
Şi cucura, dar tu, Eumeu, ridică-l
Şi adu-mi-l şi pune-mi-l în mână
Şi spune apoi femeilor să-ncuie
Canaturile de la uşa sălii.
De-ar auzi cumva din ele vruna
Un gemet ori un vaiet din ogradă
De la bărbaţi, să n-o zbughească-afară
Pe uliţă, ci-n loc să stea tăcută
La lucrul ei. Pe tine-apoi, Filetiu, Te-nsărcinez să-nchizi cu cheia poarta Din curte şi s-o-ncui vârtos cu nodul.”
Aşa vorbi şi în palat se-ntoarse
Şi iar stătu pe unde mai stătuse;
Intrar-apoi şi robii lui Ulise.
Într-asta Evrimah umbla cu arcul
Îl mânuia şi-l tot călca la vatră,
Ci nu putea el totuşi să-l întindă
Şi-ofta din greu în sinea lui cea dârză
Şi cuvânta cu ciudă: „Vai, mă doare
De mine şi de toţi ceilalţi tovarăşi.
