Sunt alţii care-l vor putea destinde.”
Apoi el lui Melantiu da poruncă:
„Melantiu, hai şi-aprinde foc în vatră, Aşază lângă el un scaun mare
C-o blan-asupra-i şi-adu-o roată bună
De său, ca arcul să-ncălzim, să-l ungem Şi să-ncercăm apoi cu el şi jocul
Să-l isprăvim”. Iar el îndată focul
L-aprinse-n vatră, puse-un scaun mare C-o blan-asupra-i şi aduse o turtă
De său păstrat în casă, şi cu săul
Ei arma o-ncălziră şi-o-ncercară,
Dar n-o putură-ntinde, căci n-avură
De-ajuns putere şi-ncă stau deoparte Cei doi care erau cei mai puternici
Acolo, Antinou şi Evrimahos.
Ieşir-atunci din casă laolaltă
Văcarul şi porcarul lui Ulise
Şi-n urma lor se furişă viteazul
Iar când erau tustrei ieşiţi afară
De curte şi de porţi, blajin cu graiul Aşa-i luă pe amândoi Ulise:
„Văcarul meu şi tu, porcare scumpe,
Să tac ori să vă spun ceva? Nevoia
Mă biruie să fac destăinuire.
Ce-aţi face voi de dragul lui Ulise, De-ar fi să vie aşa pe nevestite
Şi să-l aducă zeii? Oare fi-veţi
Cu el alături sau cu peţitorii?
Să-mi spuneţi drept, cum vă învaţă mintea Şi inima.” Văcarul îi răspunse:
„O, doamne Joe, împlineşte-mi voia
Să vină el, un zeu să mi-l aducă, Să vezi ce pot şi mâna mea ce poate”.
Aşijderea se tot ruga Eumeos
De zeii toţi să-i vie-acasă domnul.
Cum îi văzu pe amândoi statornici
Şi cu credinţă, aşa le zise dânsul:
„Sunt eu Ulise-aici la mine acasă,
Eu bietul care după cazne multe
La douăzeci de ani venii în ţară.
Voi singuri între robi îmi vreţi sosirea.
Eu n-auzii pe altul între dânşii
Dorind să mă întorc la mine-acasă.
De-aceea vă spun drept cum o să fie: De-ajută Dumnezeu să pot răpune
Pe mândrii peţitori, amândurora
Vă dau câte-o femeie şi avere,
Şi casă vă voi face lângă mine
