Cu tocul lucitor, unde el fuse
Adăpostit; şezu-ntr-un colţ pe urmă, Şi pe genunchi proptindu-l, plânse-n hohot Pe vechiul arc după ce-l scoase-afară.
La urmă, când destul gemu şi plânse, Se duse ea la peţitori în sală
Cu arcul ce răsaltă şi cu tolba
Cea plină de săgeţi otrăvitoare.
Iar slugile-au cărat o ladă plină
De fierărie şi de-aramă, scule
De lupt-a lui Ulise. Cum ajunse
La peţitori, ca o zeiţă dânsa
Stătu pe pragul sălii măestrite
C-un văl strălucitor lăsat pe faţă.
Şi-având alături două-nsoţitoare,
Ea astfel peţitorilor le zise:
„Voi, mândri peţitori, aţi dat năvală
La casa mea, ca necurmat şi pururi
Să beţi şi să mâncaţi, că mi-e bărbatul Plecat de mult. Şi pentru ast-avurăţi Şi-aveţi doar un cuvânt: dorinţa
De-a vă-nsura şi-a mă lua pe mine.
Dar iat-acum vă dau prilej de luptă
Şi-ntrecere: vă pun nainte arcul
Cel mare-al lui Ulise. Şi oricine
Îl va destinde mai cu-ndemânare
Şi va răzbate cu săgeata toate
Securile, bărbatul meu să fie.
Îl voi urma, şi părăsi-voi casa
Cea plină de-amintiri din tinereţe,
De bogăţie şi de frumuseţe,
De care cred că eu cândva şi-n vise
Îmi voi aduce-aminte.” Asta zise
Şi porunci porcarului Eumeos
Naintea peţitorilor s-aşeze
Topoarele şi arcul. El cu lacrimi
În ochi primi odoarele-amintirii
De la stăpân şi-n faţa lor le-aduse.
Şi la vederea arcului văcarul
Plângea şi el. Iar Antinou, văzându-i Aşa-i certa şi-i ocăra: „Voi, tuieşi Ţărani care gândiţi numai la ziua
De astăzi, voi, fiinţe păcătoase,
De ce vă miorcăiţi aşa şi faceţi
Să i se frângă inima femeii?
Şi-aşa e biata-n sufletu-i rănită,
Că soţul şi-a pierdut. Ci staţi mai bine Tăcuţi la masă ori ieşiţi afară
