Tăcut privea la tatăl său cum gata
Tot sta să-nalţe braţul lui puternic Asupra peţitorilor nemernici.
Iar Penelopa-n faţa lor se puse
Pe-un jeţ frumos şi asculta cuvântul Rostit de fiecare om din sală.
Ei tot râdeau şi-şi pregăteau ospăţul Pe pofta lor, c-aşa de multe vite
Junghiaseră. Dar nici n-avea să fie
O masă mai lehamite ca asta
Ce o puneau la cale-acum Minerva
Şi marele viteaz, că peţitorii
Făcuseră-nceputul fărdelegii.
Cântul XXI
Atunci Minerva cea cu ochi albaştri
Povăţuia pe fiica lui Icariu,
Mintoasa Penelopa, să ia arcul
Şi fierul brumăriu de la topoare
La peţitori în faţă să le puie
De întrecut la curtea lui Ulise, Şi-a fost aceasta jocul şi prilejul
Pieirii lor. Sui dar scara naltă
La casa ei, luă cu mâna-i plină
O cheie bine-ncovoiată, mare,
Frumoasă şi lucrată din aramă
Şi cu mâner de fildeş. Dup-aceea
Se duse ea cu roabele-mpreună
La cea din urm-a ei cămară, unde
Erau odoarele domneşti, aramă
Şi fier din greu lucrat şi-aurărie,
Precum şi arcul încordat şi tolba
Cea plină de săgeţi amare, darul
Ce-i dase lui Ulise un prieten
Odată în Lacedemòn, Ifitos
Evritianul, un bărbat ca zeii.
Ei în Messenia se-ntâlniră-acasă
La ortomanul Orsiloh. Ulise
Mersese-atunci pe-acolo ca să ceară
Despăgubire de la-ntreg poporul,
Căci oameni din Mesena în corăbii
Răpiseră oi multe din Itaca,
Trei sute, împreună cu păstorii
De-aceea şi Ulise, un copilandru,
Ca sol făcuse calea asta lungă
