Fiind trimis de tata-i şi de sfetnici.
Ifitos căuta în vremea-aceea
Douăsprezece iepe-a lui pierdute
Şi supte de-a lor muli robaci, şi asta-i Pricinui la urmă şi sfârşitul,
Când el ajunse-acasă la feciorul
Lui Jupiter, la Hercule-oţelitul,
Viteazul marilor isprăvi. Acesta
Ca oaspe chiar acasă îl răpuse,
Năstruşnicul, căci n-avusese teamă
De-a zeilor mânie, nu cinstise
Nici masa însăşi unde îl poftise;
Ba după ce-l ucise pe Ifitos,
Şi iepele i-opri la el în grajduri.
Aşa se întâlni el cu Ulise
Şi-n dar îi dete arcul ce-l avuse
Părintele-i vestit arcaş Evritos
Şi care-apoi, când el muri la curte,
Fiului său lăsase moştenire.
Ulise-n schimb îi dete-o lance tare
Şi-o sabie,-nceputul unei calde
Prietenii, măcar că niciodată
Ei nu se ospătaseră-ntre dânşii,
Căci Hercule nainte l-omorâse
Pe fiul lui Evritos, de la care
Avea Ulise arcul. Arma asta
El n-o lua cu dânsul niciodată
La mersul lui în bătălii pe mare,
Ci-n casă o păstra ca amintire
De la un bun prieten; doar în ţară
La el de-o mai purta. Cum ea, zeiţa
Între femei, ajunse la cămara
Cu pragul de stejar, pe care-un meşter Îl netezi,-l obli pe ciripie,
Şi potrivind usciorii puse asupra-i
Lucioasele canaturi, ea în grabă
De la belciug desprinse-atunci cureaua Şi dibuind în faţă-i puse cheia
Şi dete-n lături drugii de la uşă;
Trosni atunci, când se deschise, uşa Ca mugetul de taur la păşune.
Sui crăiasa podu-nalt de scânduri
Pe care sta un şir de lăzi cu straie Frumos-mirositoare. Se întinse
Şi din cuier luă ea însăşi arcul
