Nepotolit; ea le scrântise mintea,
De tot râdeau parcă din fălci străine.
Mâncau din cărnuri crude şi cu sânge, Şi ochii lor erau muiaţi de lacrimi
Şi toţi erau porniţi pe tânguire.
Atunci luă cuvântul şi le zise
Teoclimen: „Ce crunt blăstem vă paşte, Sărmanilor? Vă-mpresură-ntuneric
Şi capul şi obrazul şi genunchii.
Răsună vaiet, lacrimi curg pe faţă,
Stropit cu sânge-i zidul şi tavanul.
Şi geme şi pridvorul şi ograda
De umbrele ce năzuie spre bezna
De întuneric. Soarele din slavă
Se-ntunecă,-nfiorătoare noapte
Se-ntinde peste tot.” Aşa el zise,
Şi toţi râdeau voios de cele spuse.
Dar Evrimah, odrasla lui Polibos,
Aşa-i răspunse: „E nebun străinul
Ce-abia veni din alte părţi. Hai iute Să-l scoatem noi, băieţi, afară-n piaţă, C-aici îi pare lui că e-ntuneric.”
Teoclimen în chip de zeu răspunse:
„O, Evrimah, eu nu cer călăuză
Căci am urechi şi ochi, picioare bune Şi minte-ntreagă, nicidecum scrântită.
Cu ele voi ieşi de-aici afară,
Fiindcă văd c-asupra voastră vine
Un rău de care nu mai scapă nimeni,
O, peţitori, din voi care-n căminul
Viteazului batjocoriţi pe oameni
Şi izvodiţi nelegiuiri.” El zise, Apoi ieşi din luminoasa curte,
Şi merse la Pireos, care vesel
La dânsul îl primi. Iar peţitorii
Priveau unii la alţii şi cu toţii
Râdeau de oaspeţi şi-ntărtau cu asta Pe Telemah. Iar unul din duiumul
Obraznicilor tineri astfel zise:
„O, Telemah, nu-i nimeni alt ca tine Aşa fără noroc de oaspeţi: unul
Aici i-un biet calic hoinar, cu poftă
Nesăţioasă după vin şi pâne,
Un leneş şi un păcătos, povara
Pământului. Cellalt se apucase
De prorocit. Dar de m-asculţi pe mine Şi faci cum zic, ţi-ar fi cu mult mai bine: Pe-aceşti străini să-i îmbarcăm îndată
Şi să-i trimitem la siculi, pe unde
Să-i vinzi pe preţ.” Aşa vorbeau cei tineri, Dar nu-i păsa lui Telemah de vorbe;
