De piatră-n sala bine-ntemeiată.
Şi-un scaun prost îi puse şi-o măsuţă, Şi peste ea ceva din măruntaie
Şi vin turnându-i în pahar de aur,
Aşa-i grăi: „Aci să şezi la masă
Să bei între bărbaţi, şi las’ pe mine Că te păzesc de blendele şi-ocara
Oricărui peţitor. Nu-i casa obştii,
Ci-i casa mea lăsată de la tata.
Voi, peţitori, nu faceţi gură, nu daţi Cu mânile, să nu se işte sfadă
Şi-ncaier între noi.” Aşa voinicul
I-ameninţă. Ei buzele-şi muşcară, Mirându-se că Telemah vorbise
Cutezător. Dar Antinou le zise:
„Aheilor, să-ngăduim cuvântul
Lui Telemah, deşi e greu, că tare
Ne-ameninţă pe noi. Păcat că Joe
Se-mpotrivi, că-i astupam noi gura
Acestui meşter vorbitor.” El astfel
Le cuvânta, dar nu-i păsa de vorbe
Lui Telemah. Atunci mânară crainici
Prin mijlocul cetăţii hecatomba
Cea sfântă pentru zei. Sobor ţinură
Aheii prin dumbrava cea umbroasă
A marelui săgetător Apollon.
Ei cărnurile fripseră-n frigare,
Le traseră din foc, le împărţiră
Şi la bogatul praznic s-aşezară.
Iar oamenii care slujeau la masă
Făcură parte lui Ulise-ntocmai
Ca la ceilalţi, c-aşa i-a fost porunca Lui Telemah, feciorul lui Ulise.
Iar pe fruntaşii peţitori Minerva
Tot nu-i lăsa de loc să înceteze
Cu dureroasele-nfruntări, ca astfel
Tot mai adânc să-l doară pe Ulise.
Era-ntre peţitori un om pornit spre
Necuviinţi, unul numit Ctesipos,
Din Same. Bizuindu-se pe-averea
Cea mult-a lui, peţea şi el pe mândra Soţie-a celui dus. Ctesip acesta
Ocarnicilor peţitori le zise:
„Luaţi aminte, am să vă spun o vorbă.
Străinul are parte cumsecade
La fel cu noi. Nu-i bine nici cu cale Neospătaţi să fie musafirii
