ODISEEA

H O M E R

Cântul I

O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul

Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme, Când el cu măestria lui făcuse

Pustiu din ziduri sfinte de la Troia, Nemernici amar de ani pe lume

Şi cunoscu pe drumul lui tot felul

De oameni, de oraşe şi de datini,

Şi pătimi aşa de mult pe mare

Silindu-se să scape de primejdii

Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.

Dar tot la urmă nu putu pe-aceia

Să-i mântuie, oricât se străduise;

Pieriră din păcatul lor cu toţii,

C-au lăcomit a ospăta, netoţii,

Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta Deşert făcu întorsul lor acasă.

Din toate aceste spune-ne şi nouă

Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.

Vitejii toţi ceilalţi care scăpară

Pe mare şi-n război de cruda moarte

Acum erau acasă. Doar Ulise,

Deşi cu dor de ţară şi soţie,

Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată

De a zânelor fruntaşă, închinată,

Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.

Dar când rotirea vremilor aduse

Şi ziua-n care zeii sorociră

Întorsul lui la insula Itaca,

El nici atunci nu fu scutit de lupte Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii Se îndurară toţi, afară numai

De-al mării domn Neptun, care pe dânsul Grozav fu îndârjit pân’ la sositul

În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul

Era plecat departe, la poporul

Etiopean ce stă la capul lumii

Şi e-mpărţit în două, într-o parte

Locuitori spre răsărit şi de alta

Spre-apus de soare. Acolo zeul

Se duse să ia parte la un praznic

De-o sută de berbeci şi boi. Şi-n vreme Ce-acolo petrecea în ospeţie

Ceilalţi nemuritori la Joe-n sală

Lui Agamemnon şi-i ucise soţul

La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi Ştia năprasna ce urma să fie,

Căci noi îi trimisesem pe-al lui Argus Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,

Şi-l prevestise el să nu-l omoare

Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste

Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare Şi jindui-va ţara lui pierdută.

Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte Şi toate acum şi le plăti grămadă.”

Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:

„Părinte al nostru, tu, Saturniene,

Mai mare peste domnitorii lumii

Egist încalte-avu o moarte dreaptă;