Sunt domnul tafienilor, poporul
Călătoreţ pe ape. Aici cu soţii
Corabia mi-am abătut acuma Călătorind pe-ntunecata mare
Spre alte seminţii, după aramă
De la Temesa şi duc fier cu mine.
Corabia mi-e lângă mal oprită,
Departe de oraş, în schela Reitron
Sub pădurosul Neion. Noi prieteni
De mult suntem, de la părinţii noştri.
Ţi-ar spune dacă-ntrebi pe moş Laerte, Bunicul tău viteazul, despre care
Aud că nu mai calcă prin cetate,
Ci stă departe tot jălind la ţară,
C-o slujnică bătrână ce-i dă hrană
Şi de băut, când bietul nu mai poate De ostenit, după ce-abia se trage
Prin ţarină şi-n vie. Venii acuma,
Căci auzii că tatăl tău e-n ţară.
Dar văd că zeii calea i-o curmară,
Căci nu e dus de pe pământ Ulise,
Ci-i viu, împiedicat pe largul mării, Într-un ostrov. Bărbaţi haini, sălbatici Acolo-l ţin pe undeva cu sila.
Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste
De mai nainte cum mă-nvaţă zeii
Şi cum socot că trebuie să fie.
El n-o să mai rămână multă vreme
Răznit de ţară. Chiar de-o fi cu lanţuri De fier legat, va născoci un mijloc
De-ntoarcere, că prea-i dibaci şi vrednic.
Dar spune-mi tu adevărat şi mie
De eşti cumva chiar fiul lui Ulise.
Grozav îi semeni după ochi şi faţă,
Că-l ştiu pe el, ne întâlneam adese
Nainte de plecarea lui la Troia
Cu alţi viteji din Argos pe corăbii; De-atunci eu nu-l văzui, nici el pe mine.”
Iar Telemah cuminte-aşa-i răspunde:
„Ţi-oi spune-adevărat, cinstite oaspe.
Sunt fiul lui, c-aşa îmi spune mama, Dar ştiu şi eu? Că nimeni de la sine Pe tatăl său nu-l poate şti vreodată.
Mai bine însă mă năştea pe mine
Un om mai norocos, rămas acasă, Stăpân pe-avere pân’la bătrâneţe.
Dar vai, cel mai de plâns din toată lumea Se zice-a fi părinte-al meu, că asta Voiai să ştii.” Grăi atunci Minerva:
„Dar zeii au făcut ca neamul vostru
Şi-n viitor să aibă tot un nume,
Căci are Penelopa fiu cuminte.
