Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,
Dar mântuie-acest cântec de durere,
Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.
Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte De sufletul acela, de bărbatul
A cărui veste merse pretutindeni
Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”
Dar chibzuitul Telemah răspunse:
„De ce tu, mamă, nu laşi după voie
Iubitul cântăreţ să ne desfete.
De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii, Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place
În lume fiecărui parte-i face.
Să nu ne fie cu bănat că Femiu
Ne viersuie-a danailor răstrişte,
Căci oamenii mai bucuros ascultă
Cântarea cea mai nouă ce s-aude.
Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,
Că nu numai Ulise, ci şi alţii
Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.
Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi
De stàtive, de furcă, şi sileşte
Pe roabe ca să deie zor la lucru.
De cuvântări vor îngriji bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se napoie-n odaie;
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei. Suindu-se pe urmă
Cu roabele-mpreună ea în catul
De sus al casei, îşi plângea bărbatul Cel dus de mult, până ce somn prielnic Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Făcură larmă-atunci şi gură multă
În sala cea umbroasă peţitorii
Cu toţii ahtiaţi după femeie.
Dar Telemah aşa le zise-ntâiul:
„Voi, peţitori ai mamei mele, care
Vă bateţi joc de noi din cale-afară, Să stăm acum la masă să petrecem
În linişte şi zarva să-nceteze,
Că-i bine s-auzim pe cântăreţul
Dumnezeiesc cu viersu-i plin de farmec.
Iar mâne toţi să ţinem adunare
Ca să vă spun cuvântul meu pe faţă
Şi fără-nconjur să ieşiţi de-aicea,
