Din Tafos cel călătoreţ pe mare.”
Aşa vorbi, măcar că el ştiuse
Că-n oaspe a fost zeiţa întrupată
Iar peţitorii iarăşi se porniră
La chef nebun, la cântec şi la jocuri, Şi petrecură până pe-nserate.
Dar cum îi apucă la chef amurgul,
Plecară toţi acasă să se culce.
Căzut pe gânduri, Telemah se duse
Să doarmă în iatacu-i nalt, deoparte Clădit anume,-mprejmuit de-o curte
De toată frumuseţea. După dânsul
Păşi cu facle-aprinse Evriclea,
O roabă-a lui de treabă ce-a fost fiica Lui Op, odrasla lui Pisènor, şi pe care Odată, când era în floarea vârstei,
Cu-averea sa Laerte-o cumpărase
Cu preţ de douăzeci de boi, şi-n casă
O preţuia la fel cu-a lui soţie;
Dar nu s-apropiè nicicând de dânsa,
De teamă să nu-şi supere femeia.
Cu Telemah a mers atunci bătrâna
Cu facle aprinse-n mână; dintre roabe Doar ea-l iubea mai mult, că din pruncie Pe Telemah la sânu-i îl crescuse.
Deschise uşa la iatacul trainic,
Pe dăltuitul pat şezu flăcăul,
Îşi scoase straiul moale şi-l întinse În mânile bătrânei pricepute.
Ea straiu-mpături şi, netezindu-l,
În cui pe lângă patul lui îl prinse.
Ieşi pe urmă din iatac şi uşa
De o verigă de argint o trase
Şi de curea împinse-apoi zăvorul.
Iar Telemah acolo peste noapte,
Culcat sub cerga-i moale de ţigaie,
Visa la drumul ce-i croise zâna
Cântul II
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, feciorul lui Ulise
Din patu-i se sculă, îşi puse haina, Cu sabia-ascuţită se încinse,
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă frumoase tălpi, ieşi din casă
Întocmai ca un zeu la-nfăţişare.
Şi porunci la crainicii cu glasul
Răsunător să strige şi să cheme
Pe aheii cei pletoşi la adunare.
Crăiniră ei şi-aheii s-adunară.
Iar când apoi era în păr soborul,
Veni şi el la sfat cu lancea-n mână, Nu singur, că era-nsoţit în urmă
De doi ogari fugaci. În vremea asta
Minerva-asupra-i revărsa din slavă
Un har dumnezeiesc. Şi toată lumea,
Când el s-apropia, privea uimită.
În jeţul părintesc şezu voinicul,
Bătrânii îi făcură loc. Egiptiu
Deschise vorba cel dintâi, moşneagul Îngheboşat, de-multe-ştiutorul.
