Căci fiul său plecase în corăbii

La Troia sub povaţa lui Ulise,

Războinicul Antif, pe care-n urmă

Ciclopul cel sălbatic îl ucise

În peşteră şi-l pregăti de cină

În urma celorlalţi ai lui tovarăşi.

Ci mai avea trei fii, pe Evrinomos,

Un peţitor şi el; ceilalţi acasă

Vedeau numai de-a tatălui moşie.

Dar tot pe-acela nu-l uita moşneagul, Ci-l tânguia şi-l căinà de-a pururi.

De-aceea-nlăcrimat luă cuvântul:

„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.

De când plecă măritul crai Ulise

Cu armia-n corăbii, niciodată

Noi n-am avut nici sfat, nici adunare.

Şi cine-acum ne strânse? Ce nevoie

Aşa-l sili pe el, bătrân sau tânăr, Ca să ne-adune? Auzi el oare

Vreo veste că oştirea noastră vine

Şi răspicat vrea nouă să ne-o spuie

Ca unul care-o ştie de nainte?

Sau despre alte treburi de-ale obştii Va-nştiinţa şi va întinde vorba?

Un om de preţ îmi pare cine-aduce

Mulţimii un folos. Să deie Domnul

Să fie după gândul bun ce-l are!”

Aşa vorbi, iar fiul lui Ulise

Se bucură că i-a menit a bine.

Deci scoală-se voind să cuvânteze

Şi merge în mijlocul adunării

Şi stă-n picioare. Crainicul Pisenor, Chitit la minte-i pune sceptru-n mână, Iar el întâi moşneagului răspunse:

„Bătrâne, aci-i şi-l poţi cunoaşte-ndată

Pe cine-a strâns poporul; eu sunt doară, Căci prea mă doare jalea ce m-ajunse.

N-am nici o ştire despre-ntorsul oastei S-o spun curat aici ca unul care

Ar şti-o de nainte, nici mi-e gândul Să cuvântez de treburile obştii,

Ci numai de nevoia mea, de răul

Ce-n casă mă lovi în două chipuri.

Pierdui un tată bun, cârmuitorul

De-odinioară-al vostru, cel de-a pururi Ca un părinte blând cu toţi supuşii.

Şi iat-acum un rău cu mult mai mare

Stă casa să mi-o năruie şi-avutul

Să-mi spulbere cu totul. Năvăliră

Ca peţitori asupra maicii mele

Şi-n ciuda ei o tot peţesc feciorii

Fruntaşilor de-aici, din toată ţara.

Ei nu-ndrăznesc să meargă la Icariu, La tatăl ei ce singur poate fiica

Să şi-o-nzestreze el şi s-o mărite

Cu cine-ar vrea şi i-ar veni mai bine, Ci-mi tabără la noi în toată ziua

Şi-mi taie oi şi boi şi capre grase, Benchetuiesc şi beau fără măsură

Şi-n mare parte-averea-i risipită,

Căci nu-i un om precum a fost Ulise Să-ndepărteze de la noi blăstemul.

Să ne-apărăm noi nu suntem în stare