Cântul II
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, feciorul lui Ulise
Din patu-i se sculă, îşi puse haina, Cu sabia-ascuţită se încinse,
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă frumoase tălpi, ieşi din casă
Întocmai ca un zeu la-nfăţişare.
Şi porunci la crainicii cu glasul
Răsunător să strige şi să cheme
Pe aheii cei pletoşi la adunare.
Crăiniră ei şi-aheii s-adunară.
Iar când apoi era în păr soborul,
Veni şi el la sfat cu lancea-n mână, Nu singur, că era-nsoţit în urmă
De doi ogari fugaci. În vremea asta
Minerva-asupra-i revărsa din slavă
Un har dumnezeiesc. Şi toată lumea,
Când el s-apropia, privea uimită.
În jeţul părintesc şezu voinicul,
Bătrânii îi făcură loc. Egiptiu
Deschise vorba cel dintâi, moşneagul Îngheboşat, de-multe-ştiutorul.
Căci fiul său plecase în corăbii
La Troia sub povaţa lui Ulise,
Războinicul Antif, pe care-n urmă
Ciclopul cel sălbatic îl ucise
În peşteră şi-l pregăti de cină
În urma celorlalţi ai lui tovarăşi.
Ci mai avea trei fii, pe Evrinomos,
Un peţitor şi el; ceilalţi acasă
Vedeau numai de-a tatălui moşie.
Dar tot pe-acela nu-l uita moşneagul, Ci-l tânguia şi-l căinà de-a pururi.
De-aceea-nlăcrimat luă cuvântul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.
De când plecă măritul crai Ulise
Cu armia-n corăbii, niciodată
Noi n-am avut nici sfat, nici adunare.
Şi cine-acum ne strânse? Ce nevoie
Aşa-l sili pe el, bătrân sau tânăr, Ca să ne-adune? Auzi el oare
Vreo veste că oştirea noastră vine
Şi răspicat vrea nouă să ne-o spuie
Ca unul care-o ştie de nainte?
