Şi nici un rău nu vă făcu vreodată,
Ca voi acum să vă răstoarceţi răul
Şi să mă duşmăniţi lăsând în voie
Şi păsuind aşa pe-acei nemernici.
Mai folosit aş fi eu dac-avutul
Şi turmele de voi mi-ar fi mâncate,
Căci poate m-aş alege-apoi c-o plată.
Doar m-aş ţinea de voi prin tot oraşul Şi tot aş stărui până ce-averea
De-a binelea mi-ar fi înapoiată.
Dar astăzi mi-e zadarnică durerea,
De voi, de nepăsarea voastră dată.”
Aşa vorbi răstit cu ochii-n lacrimi
Şi la pământ apoi trânti toiagul,
Şi-a fost cuprins de milă tot poporul.
Tăcură molcom toţi; cu graiuri aspre Nu cuteză nici unul să-i răspundă,
Doar Antinou aşa-l primi din gură:
„Hei, tinere, care vorbeşti cu ifos, Tu, nenfrânate, ce ne spui palavre
Ca să ne faci de râs şi de ocară?
De loc nu ţi-s de vină peţitorii,
Ci maică-ta, mehenghe nentrecută.
Căci iată sunt trei ani şi-acuma patru De când cu şiretenie ne înşală,
Dă tuturor nădejde şi trimite La fiecare vorbă şi momeală,
Pe când ea are gânduri osebite.
Mai născoci şi-o altă-nşelătură:
La stativele-n casă-i aşezate
Ea începu a ţese-o pânzetură
Subţire şi prelungă,-apoi ne zise:
«Voi tineri peţitori ai mei, acuma
Când răposat e soţul meu Ulise,
Mai aşteptaţi şi nu grăbiţi cu nunta, Să isprăvesc întâi această pânză,
Să nu mi se destrame urzitura,
Că vreau să fie giulgiul lui Laerte, Când nemiloasa moarte o să-l culce,
Ca nu cumva femeile-aheene
Să aib-alean pe mine, că din parte-mi Fu socrul meu negiulgiuit la moarte, Când el agonisise-atâta-avere».
Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii, Ea ziua tot lucra la pânza mare,
Dar peste noapte la lumini de torţe
Ea deşira tot ce lucrase ziua.
Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul Şi o crezurăm noi, dar iat-acuma,
În anul cel de-al patrulea ne-o spuse Femeia care bine o ştiuse,
Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o
