Sleit de-atâtea suferinţi. Celarul

Avea închisă poarta cu canaturi

De scânduri groase, ţapăn încheiate, Pe unde zi şi noapte sta de pază

Şi-avea de toate grijă chelăriţa,

Bătrâna cea sfătoasă Evriclèa.

Pe ea chemând-o, Telemah îi zise:

„Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare Din vinul cel mai bun păstrat de tine, Gândind că poate va veni vrodată

Nenorocitul, vrednicul meu tată,

De va putea să scape de la moarte.

Vreo douăsprezece umple-mi şi cu dopuri Astupă-le vârtos şi în burdufuri

Cusute bine toarnă tu făină

La moară măcinată şi să fie

De douăzeci măsuri făina toată.

Tu singură să ştii de treaba asta.

Să fie strânse toate la o parte,

Căci eu de-acolo le ridic diseară

Când mama în iatac o să se suie

Şi are să se culce. Eu plec mâne

La Sparta şi la Pilos nisiposul

Să-ntreb de tata, s-aflu dacă vine.”

Aşa-i vorbi, iar maica Evriclèa

De groază prinse-a se boci şi astfel, Cu jale tânguindu-se, -i răspunse:

„Cum te-ai gândit, tu, fătul meu, la asta?

Şi unde vrei să mergi în largul lumii, Tu singur, fiu iubit? Măritu-ţi tată

Pieri-n străinătate depărtată.

Şi cum te-i duce,-ndată peţitorii

Din urmă vor pândi să te omoare

Cu vicleşug şi-or împărţi-ndesine

Întreagă-averea ta. Rămâi tu dară

Şi bucură-te-n pace de-ale tale.

Nu trebuie să suferi tu necazuri

Nemernicind pe marea cea pustie.”

Dar socotitul Telemah îi zise:

„N-ai grijă, maică, nu voi face asta De capul meu, un zeu îmi dete sfatul.

Ci jură-te că nu vei spune mamei

Nainte de vreo unsprezece zile

Şi chiar mai bine până ce n-aude

Că eu sunt dus şi n-o apucă jalea,

Ca nu cumva de plâns să-şi strice faţa.”

Aşa el zise, iar bătrâna face

Un straşnic jurământ că nu-l va spune.

Şi după ce se jură pe toţi zeii,

Ea scoate în ulcioare vin şi toarnă

Făină în cusutele burdufuri.

Iar Telemah apoi se-ntoarce-n sală,

S-amestecă-ntre peţitori. Într-asta

La altceva se mai gândi Minerva:

Asemenea lui Telemah la faţă

Schimbându-se, ea colinda oraşul,

Oprea pe oameni şi le da de ştire