Dar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Aşa se năpusti la el: „Moşnege,
Mai bine du-te-acasă şi ghiceşte
La fiii tăi, ca nu cumva vreodată
Să li se-ntâmple vrun necaz, şi lasă
Pe mine-aici, că sunt cu mult mai meşter Ca tine-n prorocire. Câte păsări
Nu zboară-n veci sub soare! Dar nu toate
Sunt oamenilor piază-rea sau bună.
Ulise-acum o fi pierit departe
Cum trebuia să pieri şi tu cu dânsul, Că n-ai mai fi putut cobi atâta
Şi nu l-ai fi-nteţit aşa cu gura
Pe îndârjitul Telemah, că doară
Vei căpăta vrun dar la tine-acasă
Din partea lui. Dar eu ţi-oi spune una, Şi spusa mea va fi îndeplinită:
De-l mai smomeşti şi-l mai întarţi pe tânăr, Tu hâtru vechi şi ştiutor de multe,
Chiar el întâi va pătimi mai tare
Şi tot nu va putea să-şi facă voia.
Apoi pe tine te-om globi, bătrâne,
Aşa de greu ca-n suflet să te doară
Ba chiar să-ţi fie toată-amărăciunea.
Dar eu pe Telemah în faţa lumii
Îl sfătuiesc pe mama s-o îndemne
Să meargă ea la tatăl ei acasă.
Părinţii ei au s-o mărite-acolo
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Căci nu se vor lăsa de loc aheii
De greul lor peţit. Doar nu ne temem De nime, nici de Telemah cel gureş,
Nici vrem să ştim cumva de prorocia
Zadarnică ce tu ne-o-ndrugi, bătrâne, Ca astfel să te duşmănim mai tare.
Averea-i vom mânca-o fără milă
Şi ea va tot scădea până ce-amână
Nuntirea-i cu aheii Penelopa.
De dragul ei noi aşteptăm de-a pururi, Ne tot sfădim râvnindu-i frumuseţea
Şi nu umblăm la altele, cu care
Ni-i dat să ne-nsoţim fieştecare.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„Voi, peţitori măriţi, în treaba asta Eu nu vă rog şi nici mai stau de vorbă; O ştiu doar cei-de-sus şi toţi aheii.
Dar daţi-mi mie-un vas să plec pe mare Şi douăzeci de oameni să iau drumul
Încoace-ncolo, să mă duc la Sparta
