Cum auzi al zânei grai, nu stete,
Ci se grăbi spre-acasă cu mâhnire.
Găsi pe mândrii peţitori în sală.
Pârleau în curte vieri, jupeau la capre, Iar Antinou ieşi nainte-i vesel,
De mână-l strânse şi-ncepu el astfel:
„Mai las-o moale, Telemah băiete,
Şi nu mai face gură, nu fi aprig,
Nu-ţi pune-n minte vorbă rea, nici lucru, Ci bea şi ospătează ca nainte.
Ţi-om pune la-ndemână noi de toate,
Corabie şi vâslitori pe-alese,
Ca mai curând s-ajungi la sfântul Pilos, Să-ntrebi de luminatul tău părinte.”
Iar Telemah lui Antinou răspunse:
„Dar nu mai pot să stau cu voi trufaşii Şi să petrec în tihnă la ospeţe
Şi tot cu gura-nchisă. Nu vi-i vouă
De-ajuns, o, peţitori , că-mi risipirăţi Atât-avere dalbă pân-acuma
Cât eu am fost încă un prunc? Dar astăzi, Când eu sunt mare şi-nţeleg prea bine Cuvântul celorlalţi şi creşte-n mine Şi vlaga şi priceperea,-am să caut
Asupra-vă să fulger moarte-amară,
Ori plec la Pilos, ori rămân în ţară.
Pleca-voi în corabie străină
Şi tot zadarnic n-o să-mi fie drumul, De n-am un vas al meu, de nu-mi daţi oameni C-aşa vă vine vouă mai cu cale.”
Grăind smunci el mâna sa din mâna
Lui Antinou. Şi-n vreme ce de masă
Se îngrijeau prin casă, peţitorii
Cu vorbe-nfruntătoare, cu batjocuri
Îl împroşcau. Şi-aşa zicea cutare
Din tinerii semeţi: „De bună seamă
Gândeşte Telemah să ne omoare.
Deci vrea s-aducă dânsul ajutoare
Din Sparta sau din Pilos nisiposul,
Căci prea de tot se zbate după asta.
Ori vrea s-apuce calea spre Efira,
Ca el de-acolo, din mănoasa ţară
S-aduc-aici otrăvuri pierzătoare
Şi-n vin să le strecoare şi cu ele
Pe toţi să ne răpuie.” Altul zise:
„Dar cine ştie dacă el pe mare
Călătorind şi lăinicind departe
De-ai lui nu va pieri ca şi Ulise.
Şi ne-ar prii aşa mai bine nouă,
Ne-am împărţi avutu-i tot şi casa-i
