Stau gata-acuma soţii tăi la vâsle,
Aşteaptă să porniţi. Deci haidem iute, Să nu mai zăbovim călătoria.”
Aşa vorbi şi grabnică zeiţa
Porni nainte, el mergea în urmă.
Iar când spre vas se coborau la mare Pe prund, găsiră-acolo pe tovarăşi
Cu plete lungi. Şi Telemah le zise:
„Haidem, fârtaţi, merindele s-aducem, Căci ele stau grămadă strânse-acasă.
Nimic nu ştie mama de plecare,
Nici roabele, afară doar de una.”
Aşa grăi şi el purcese-ntâiul,
Iar ei din urmă. Toate le cărară
Şi-n vasul plutitor le-adăpostiră
Cum poruncise fiul lui Ulise.
El se sui la urmă-n vas, Minerva
Naintea lui şezu pe după cârma
Corăbiei şi Telemah alături.
Corăbierii dezlegară vasul,
Apoi intrară şi pe bănci şezură.
Minerva le stârni un vânt prielnic,
Munteanul ce pe-ntunecata mare
Sufla şi şuiera cu-nverşunare.
Iar Telemah, zorind pe-ai lui tovarăşi, Le-orândui să puie-acum dichisul;
Ei ascultau de vorba lui şi-ndată
Catargul cel de brad îl ridicară
Şi-l împlântară-n grinda cea scobită
Şi bine-l arcăniră-n două laturi
Şi-ntinseră pe el vintrele albe
Cu bine răsucitele curele.
Iar pânza se umfla, de vânt bătută,
Şi valu-ntunecat vuia în jurul
Grindeiului corăbiei pornite;
Ea alerga şi drum tăia pe ape.
Iar când aşa ei puseră dichisul
Corăbiei lor repezi şi smolite,
Turnară vin şi cu ulcioare pline
Făcură paos zeilor cei pururi
Şi mai ales Minervei cea cu ochii
Strălucitori. Iar zâna peste noapte
Şi până-n zori călători cu dânşii.
Cântul III
